Privesc oraşul indistinct...

Planeta se urbanizează, oraşul dispare

Văzut din spaţiu, de pe orbită, Pămîntul arată tot mai mult, la rîndul lui, ca o galaxie. Devine el însuşi, prin urmele lăsate de om, tot mai cosmic. Văzut din spaţiu, Pămîntul arată, mai exact, ca o "galaxie urbană".

Aşa se deschide cartea lui Marcel Hénaff, La ville qui vient, apărută în 2008, pe care anunţam săptămîna trecută că vom începe să o răsfoim împreună, pentru a încerca să înţelegem ce se întîmplă în jurul nostru şi cu noi înşine, aici, la Bucureşti, în România.

Să reamintim cîteva date. Iar acestea sînt grăitoare de la sine. De exemplu: 80% din populaţia ţărilor industrializate, reaminteşte Marcel Hénaff, trăieşte în oraşe, în ceea ce se numeşte "mediu urban" (vom vedea însă că Marcel Hénaff preferă să utilizeze sintagma "spaţiu construit").

Dacă acesta este prezentul, viitorul apropiat, imediat chiar, este şi mai grăitor: în aproximativ o jumătate de secol, deci în următorii 50 de ani, nu va mai exista, practic, populaţie rurală.

Dar nu numai satul dispare, înghiţit de urbanizare, ci şi, ţine să atragă încă de la început atenţia Marcel Hénaff, oraşul propriu-zis, sau, mai exact, ceea ce noi continuăm, încă, să înţelegem prin cuvîntul oraş. În ciuda acestui aparent triumf planetar, universal, al formei urbane, "această extindere a spaţiului construit nu poate fi considerată ca ţinînd de ideea de oraş decît dacă acceptăm să numim astfel orice aglomerare semnificativă de zone de locuit asociate unor clădiri comerciale şi administrative şi unor zone de petrecere a timpului liber".

Pe măsură ce se extinde, ajungînd să acopere, încet încet, întreaga planetă, urbanizarea se disociază, treptat, de însăşi ideea tradiţională de oraş. Pe măsură ce planeta se urbanizează, oraşul dispare.

Deconcertant, nu? Dar nu tocmai asta putem observa în imediata noastră apropiere, în Bucureşti deci? Nu asta se întîmplă şi cu noi înşine, aici, în România? La fel ca pe întreaga planetă, oraşul dispare, "forma urbană" creşte, se extinde. Este vorba de formă urbană de un tip nou, care începe să aibă tot mai puţină legătură cu ceea ce noi încă mai continuăm să numim oraş.


Apocalipsă sau "nouă paradigmă"?

"Exact în momentul cînd întreaga lume devine un imens oraş, oraşul propriu-zis încetează să mai fie o lume." Aşa formulează, sintetic, situaţia actuală filosoful şi antropologul Marcel Hénaff.

Pentru a explica această situaţie paradoxală, de ruptură, care desenează, semantic, o figură "în foarfecă" (sau, mai pretenţios, mai "tehnic", în limbajul retoricii spus, "în chiasm"), Marcel Hénaff propune două ipoteze.

Prima ipoteză, negativă, moralizant-apocaliptică, nihilistă: această "disoluţie" a oraşului poate fi privită ca începutul unei "evoluţii haotice", ca o "dispariţie a oricărui proiect arhitectural şi a oricărei exigenţe de organizare a spaţiului urban".

A doua ipoteză, pozitivă, neutru constatativă: prin disocierea urbanului de arhitectural, prin dispariţia arhitecturalului din conţinutul noţiunii de oraş de care era structural legată, asistăm, de fapt, pur şi simplu, la apariţia unei "noi paradigme", care abia de acum înainte va trebui să fie gîndită, analizată, luată în calcul.

Altfel spus, în loc să privim, nostalgic, spre trecut, continuînd să confundăm oraşul doar cu o anumită formă şi etapă istorică a lui (cea recentă), să încercăm să înţelegem prezentul oraşului privind spre viitor, din perspectiva viitorului.


Autodeconstrucţia "oraşului istoric" şi salvarea lui

Invitîndu-ne să alegem între a plînge pe ruinele trecutului şi a încerca să decelăm, lucid, forma viitorului din prefigurările prezentului, adică între a deplînge, paseist, dispariţia oraşului clasic şi a refuza, pe criterii moralist-estetice, provocările prezentului, adică apariţia, tot mai evidentă, a unei "noi paradigme" în care urbanul se disociază tot mai mult de oraş, în dezavantajul celui de-al doilea termen, Marcel Hénaff ne invită, de fapt, să privim noile forme ale urbanului în pozitivitatea lor, ca o deconstrucţie obiectivă, impersonală, inevitabilă, a formei clasice de oraş, adică să nu confundăm şantierele cu nişte ruine.

Orice şantier are, desigur, şi o latură "deconstructivă", negativă, de distrugere. Pentru a putea să se construiască ceva, altceva trebuie să fie dărîmat, să dispară. Spaţiu gol, vacant, neconstruit, nu există decît în iluziile noastre. Nu există spaţiu decît construit.

Bucureştiul a fost ruinat, pentru nişte construcţii delirant-faraonice, de un dictator nebun, paranoic. Dar această situaţie istorică, pe care cu toţii am trăit-o în mod traumatic, nu trebuie confundată cu ceea ce se întîmplă, în prezent, în lume, unde oraşul clasic este "distrus" sub presiunea "oraşului" viitorului.

Oraşul nu mai poate rămîne ce a fost. Nimeni nu-i vrea, subiectiv, răul. Pur şi simplu, ceea ce, din comoditate şi din lipsă terminologică, am numit "oraşul clasic" - şi ceea ce, mai exact, ar trebui să numim, pur şi simplu, oraşul istoric - devine cartier, district, muzeu urban, patrimoniu arhitectural în cadrul vastelor zone urbane, fără formă şi fără limite, care nu încetează să crească. Oraşul "post-istoric" va distruge efectiv "oraşul istoric" dacă nu vom avea grijă să-l înglobeze, să-l integreze ca plusvaloare. Căci tocmai în aceasta constă paradoxul reziduului: ceea ce este de aruncat, de domeniul trecutului, se adaugă, este, "literal şi în toate sensurile", în plus. Ceea ce se aruncă se adaugă, devine plusvaloare.

Or, tocmai aici, tocmai aceasta este problema, tocmai de aceea se impune să nu judecăm paseist şi să înţelegem lucid situaţia actuală. Pentru a putea să salvăm oraşul clasic de sub tăvălugul urbanizării fără formă şi fără limite, a urbanizării informe, trebuie să acceptăm dispariţia oraşului clasic, care nu poate persista decît ca o oază istorică, sub forma unor "parcuri arhitecturale", bine protejate în interiorul stomacului atoatedevorator al noilor in-forme (sau chiar a-forme) urbane.

Pentru a putea salva, prezerva "oraşul clasic", trebuie să-i înţelegem şi să-i acceptăm necesara, obiectiva "dispariţie".

Oraşele noastre nu mai pot rămîne ce au fost. Dar dacă vrem ca ele să nu dispară cu totul, fizic, fără urme, trebuie să înţelegem necesitatea dispariţiei lor, inevitabilul lor statut, tocmai, de urme. Oraşul istoric rămîne ca urmă în urma oraşului post-istoric. Numai ca urmă şi în urmă poate fi salvat, în însăşi dispariţia lui, oraşul istoric.

Oraşul istoric (ca loc, tocmai, al istoriei) fie devine district patrimonial în cadrul noilor a-forme urbane generalizate, fie va dispărea cu totul: nu doar în urmă, ci şi ca urmă. Şi abia atunci vom avea de ce plînge.

Concluzie practică, politică, deci: pentru a nu dispărea fizic, oraşele actuale, oraşele "istorice", Oraşul istoric trebuie declarat, în integralitatea lui, patrimoniu. Numai aşa va putea fi salvat: prin integrarea lui atentă şi integrală în "noua paradigmă" a formelor - in-forme, a-forme - urbane.


Oraşul, formă sacră în Indistinct

Oraşul clasic, sau ceea ce am numit oraşul istoric, ne-a plăcut şi s-a imprimat în obişnuinţele noastre, a con-sunat cu esenţa aspiraţiilor noastre în primul rînd prin calitatea sa de formă. Nu numai, şi doar în mod secund, prin calitatea şi varietatea formelor şi a stilurilor sale istorice, ci prin însuşi statutul său sacru de formă, care făcea posibile formele, explozia creativităţii stilistice formale.

Oraşul istoric a însemnat, înainte de toate, formă. Or, formalul, faptul-de-a-avea-formă, este însăşi definiţia sacrului. Sacrul înseamnă formă pentru că forma înseamnă separaţie, contur, hotar, diferenţiere calitativă, opoziţie faţă de inform, adică faţă de haos. Mircea Eliade a spus esenţialul în această privinţă.

Or, azi, noi trăim în inform şi în informal, în ceea ce eu, unul, aş numi Indistinct. Nu mai există separaţii, distincţii, margini, limite, hotare. Lumea se "globalizează" şi într-un sens intrinsec, calitativ: devine uniform, general indistinctă.

Şi atunci, dacă aşa stau, structural şi pe scurt spus, lucrurile, să răsturnăm perspectiva şi să o formulăm într-un sens practic şi politic imediat: oraşul clasic, oraşele istorice, ca triumf istoric, deci vremelnic, al Formei, trebuie considerate ca fiind sacre, ca reprezentînd sacrul nostru istoric, "profan", prin care am putea dobîndi, în sfîrşit, înţelepciunea de a ne celebra pe noi înşine ca specie divină prin curajul nesăbuit al inteligenţei ei.

Oraşul istoric trebuie protejat şi integrat distinct în indistinctul formelor actuale de viaţă. Să încetăm să mai privim fals filosofic, paseist, orbeşte, dacă vrem să salvăm cu adevărat ceva.

Vestigiu al formei, oraşul istoric este sacru tocmai în calitatea lui de celebrare a formei. Să ne amintim de noi înşine şi să ne re-trăim "districtual", ca lux al formei urbane în sînul Indistinctului urban planetar.


Oraşul: monument, maşină, reţea

Cartea lui Marcel Hénaff, La ville qui vient, are două parţi, se compune din două "sub-proiecte" de cercetare. În primul, autorul analizează modelul clasic, istoric, al oraşului, conform funcţiilor sale. În cel de-al doilea, el analizează mutaţiile actuale ale spaţiului public, ca noţiune definitorie pentru oraş.

Să începem cu primul sub-proiect de cercetare.

Oraşul ca lume, spune Marcel Hénaff, este perceptibil în primul rînd ca monument, altfel spus "ca un vast ansamblu construit sau, mai exact, ca o totalitate arhitecturală care se doreşte o imagine a cosmosului".

Or, şi tocmai aici intervine elementul esenţial al analizei lui Marcel Hénaff, aspectul de monument al oraşului, fiind cel mai direct şi mai imediat perceptibil, este, în mod normal, prin însuşi caracterul său estetic, şi aspectul, funcţia de care noi ne-am ataşat cel mai mult, şi la care sîntem tentaţi să reducem întreaga definiţie a oraşului ca fenomen total.

Dar, spune Marcel Hénaff, pentru a putea să existe ca monument, orice oraş trebuie să existe, să funcţioneze, mai întîi, deci în mod primordial, ca maşină şi ca reţea.

Or, anticipînd şi extrapolînd concluziile lui Marcel Hénaff, oraşul actual nu "dispare", acum, decît ca monument, fiind subminat, ca într-o revanşă istorică funcţională, de latura sa de maşină şi de latura sa de reţea.

Altfel spus, oraşul istoric dispare în măsura în care re-devine "bazic", în care se re-"fundamentalizează", se re-fondează, se re-întemeiază, trebuie să fie reinventat ca maşină şi ca reţea.


Indistinct - Distinct-In

Cum ar putea fi definit ceea ce am numit, mai sus, Indistinctul? In-distinct, ne-distinct fiind, poate fi el, tocmai, definit, sau atacă înseşi categoriile care fac posibilă analiza, făcîndu-ne prizonierii a ceea ce Catherine Malabou (dar nu numai ea) defineşte prin termenul depresiv de "de-categorializare"?

Pentru analiza oraşului, fenomenologiei sacrului de tip Eliade trebuie să-i adăugăm, în jos, spre fundamente, spre structurile minimale, elemente de fenomenologia percepţiei, aşa cum a trasat-o Merleau-Ponty.

Indistinctul înseamnă dispariţia figurii (sacre în sine, aşa cum spuneam). Merleau-Ponty definea, minimal, figura (sau forma) ca fiind relaţia dintre punct şi fundal.

Or, azi, ce era punct devine fond şi fundal. Lumea nu se mai fenomenalizează "intenţional" decît local, punctual. Apelul regresiv la fenomenologia spontană a percepţiei nu se mai poate realiza decît individual, intermitent şi mobil, pe un vast fond (de) indistinct, în care figura nu mai e dată, nu mai preexistă, ca formă, intenţiilor, percepţiilor şi afectelor noastre. Acolo unde fenomenalizarea, adică "figuralizarea", nu mai este pre-performată obiectiv, ca formă arhitectural construită, accentul se mută pe fenomenalizarea subiectivă, individuală, care trebuie să "construiască" forme subiective, temporare, evanescente, intermitente, în Indistinct. Avem mult mai mult de muncit, Sensul depinde de fiecare, de performările fiecăruia şi de capacitatea (şi de dorinţa) de performanţă a fiecăruia, nu mai este pre-determinat, pre-construit: oraşul devine bazic, simplă (dar atît de complexă) infrastructură (inclusiv pentru viaţa psihic-simbolică). În oraşul indistinct (sau al Indistinctului), trebuie să muncim tot timpul pentru a ne "construi", efemer, esenţialmente precar (adică non-esenţial), propriile forme şi percepţii "arhitecturale".

Nu degeaba insista Gilbert Simondon, în analiza individuaţiei prin intermediul obiectelor tehnice, pe percepţie. Căci noi trăim, azi, tot mai mult în imperceptibil, şi chiar în a-perceptibil. Trăim, de fapt, în cockpit, deci în condiţii extreme, înconjuraţi de aparate care sînt, tocmai, proteze tehnice de perceptibilizare, de "fenomenalizare" şi de "figuralizare" a mediului. Fenomenologia spontană a percepţiei a fost inevitabil preluată de tehnologic.

Or, mediul tehnologic (care este, într-un mod tot mai indistinct, totuna cu spaţiul urban, public-privat) se închide într-o bulă semiotic-interactivă, devenind mediu semiotic. Iar aici trebuie să intervină, ca sprijin analitic, Peirce, cu apelul său existenţial, etic, pragmatic, la refacerea "terţeităţii", adică a structurii mediat-triadice a semiozei. Dar acesta este un capitol separat al discuţiei de faţă.

Indistinctul este Distinct-In. Aşa ne creăm fiecare figurile urbane în urbanul devenit indistinct. Percepţiile noastre, aşa cum le fabricăm noi, sînt oraşele noastre (istorice) în oraşul post-istoric, indistinct.