Deconstrucţia pozitivă a spaţiului public

Spaţiul public - chintesenţă a oraşului istoric

Dacă prima mare temă de cercetare din sinteza lui Marcel Hénaff, La ville qui vient (Paris, L'Herne, 2008), este dedicată formalizării unui model universal al "spaţiului construit", bazat pe studierea dinamicii istorice a relaţiilor dintre cele trei mari funcţii ale oraşului - oraşul-monument, oraşul-maşină şi oraşul-reţea -, cea de-a doua mare temă de studiu, la fel de aplicat cercetată, cu aceeaşi ambiţie vast-teoretică şi, mai ales, cu aceeaşi atenţie acordată mutaţiilor actuale ale oraşului - care pare a dispărea pe măsură ce se generalizează planetar ca spaţiu urban indistinct - o constituie noţiunea, extrem de răspîndită şi de înrădăcinată, adevărat loc comun, de spaţiu public.

Este vorba de spaţiul public ca noţiune constitutivă pentru oraş, în opoziţia lui, consacrată, faţă de spaţiul privat şi faţă de spaţiile afectate muncii, activităţilor productive.

Ce este, ce a fost spaţiul public, mai ales aşa cum a fost el consacrat în tradiţia oraşului occidental? Pe de o parte, un spaţiu al maximei vizibilităţi şi al unei intense dramatizări, în care sînt concentrate clădirile oficiale, administrative sau, cum am spune noi astăzi, rezumativ, Puterea, atît cea "seculară", cît şi cea "religioasă" (multă vreme, în istorie, indistincte, contopite).

Spaţiu al puterii, deci, pe de o parte, în sensul cel mai larg, mai general, spaţiul public este, de asemenea, disputat, contrabalansat, în tradiţia oraşului occidental, începînd de la greci încoace, de către societatea civilă: este vorba de spaţiul public ca loc al informaţiilor publice, al publicităţii, şi, mai ales, al discutării şi al dezbaterii, de către cetăţeni.

În mijlocul cetăţii, al oraşului ca spaţiu sacru în sine, oraşul se auto-reprezintă pe sine însuşi, în mod concentrat, "en abyme", în mic, ca spaţiu public. Oraşul este spaţiul public, adică locul unde se expune sacrul puterii, unde se constituie puterea prin dezbatere democratică, liberă, agorică. Un spaţiu constitutiv al înfruntării constituante, aşadar, adică al însăşi esenţei dinamice a democraţiei. Spaţiul public, ca loc al disputei, este însăşi inima oraşului istoric.


Subvertirea "spaţiului public" de către "sfera comună"

În viziunea lui Marcel Hénaff, spaţiul public apare, aşadar, ca fiind consubstanţial oraşului. Dar, se întreabă autorul, poate fi el atribuit şi altor civilizaţii în afara celei occidentale, europene? Poate fi el asociat şi "vizibilităţii monumentale" aşa cum era ea concepută şi practicată în oraşele Orientului Apropiat, în China, în India etc.?

"Nimic mai puţin sigur", se vede nevoit să răspundă Marcel Hénaff. Universalitatea conceptului de spaţiu public nu este deloc certă, evidentă.

"Iată de ce - afirmă Marcel Hénaff - va fi esenţial ca, în discuţiile despre oraş, să se pună accentul pe un alt nivel al experienţei sociale, mai informal şi mai cotidian şi, de aceea, fără îndoială, mai universal: este vorba de sfera comună."

Mai universal decît spaţiul public, concept urban strict occidental, concept marcat raţional, strict circumscris ca arie geografică şi ca durată istorică, ar fi, aşadar, în viziunea lui Marcel Hénaff, conceptul de sferă comună. "Public" devine "comun", şi chiar, am putea spune, comunitar.

Cum defineşte Marcel Hénaff această sferă comună, ca noţiune mai cuprinzătoare, mai universală şi, deci, ca instrument de analiză mai eficient, mai pertinent pentru însăşi noţiunea de oraş? Sfera comună, spune Marcel Hénaff, trebuie înţeleasă "ca o ordine strict locală de relaţii citadine - începînd cu cele de vecinătate -, întîmplătoare sau organizate, marcate de o mare varietate de atitudini privind civilitatea şi modurile de viaţă legate de relaţiile dintre sexe, generaţii şi profesii, de anumite moduri de utilizare ale limbii, de diferite forme religioase, ca şi de opţiuni alimentare, vestimentare sau de alte expresii ale particularităţilor. Este vorba, prin urmare - continuă Marcel Hénaff -, de o ordine vernaculară, ale cărei practici sînt marcate de diferenţe notabile de expresie de la un oraş la altul, de la un cartier la altul, şi chiar considerabile de la o cultură la alta."

Anticipînd, locul public, ca noţiune centrală, în toate sensurile, pentru oraş, pare a fi mai puţin universal decît locul comun. Or, locul comun, comunul, comunitarul apare, astfel, ca fiind un loc a ceea ce am numit Indistinct, al indistincţiei, nu al ordinii geometrice şi al formei sacre.


Spaţiul comun "reticent"

Dacă spaţiului public îi corespunde, am putea spune, ca loc concret, piaţa, marea piaţă centrală a tuturor oraşelor, în special a celor occidentale, spaţiului comun îi corespunde, în viziunea lui Marcel Hénaff, strada.

Ca să înţelegem mai bine oraşul şi, mai ales, mutaţiile actuale ale oraşului - care, aşa cum spuneam, dispare, îşi pierde chipul, faţa, figura: perceptibilitatea, capacitatea de a fi totalizat vizual, exact pe măsură ce (şi în măsura în care) se generalizează -, sau, aşa cum spune Marcel Hénaff însuşi, "pentru a înţelege evoluţiile aflate în curs", este esenţial să depăşim noţiunea restrînsă, ordonată, excesiv de logică şi de geometrizată, forţată, restrictivă, de "spaţiu public", altfel spus, cu cuvintele autorului nostru, "să ieşim din simpla opoziţie public/privat".

"Spaţiul comun - a cărui emblemă ar putea s-o constituie strada -, continuă Marcel Hénaff, nu se situează pur şi simplu între cele două", altfel spus între spaţiul public şi spaţiul privat. Nu este, cu alte cuvinte, un spaţiu geometric, topologic, marcat, separat. Ci, mai mult, un anumit mod de ocupare, de trăire şi de practicare a spaţiilor, de anulare a opoziţiilor prea marcate operate - tocmai de către Putere! -, geometric, în "carnea" lui. Spaţiul comun, continuă Marcel Hénaff, "le traversează şi le subîntinde. Este, chiar, diferit de ceea ce numim social sau societate civilă."

Spaţiul comun se află, în viziunea lui Marcel Hénaff, într-un "raport extrem de distant" faţă de instituţiile politice, adică tocmai faţă de instanţele care ocupă şi care definesc, cel puţin pe jumătate, ca vizibilitate sacralizantă (religios sau laic), locul central al spaţiului public. Ar fi, chiar, posibil să definim spaţiul comun - sau, mai exact, "sfera comună" - ca "manifestarea unei respingeri a oricărui spaţiu public sau, măcar, al unei indiferenţe prudente faţă de acesta".

Această caracteristică a spaţiului comun - spaţiul comun ca "respingere" sau, măcar, ca "indiferenţă prudentă" faţă de spaţiul public - mi se pare decisivă.


"Spaţiul public" ca alveolă (re)generativă în corpul Puterii

Spaţiul public este, mai ales în concepţia occidentală, puternic geometrizantă şi raţionalizantă, un spaţiu al vizibilităţii logice, organizate. Spaţiul public este un mod de a concepe oraşul ca limbaj, sub forma unui "discurs" simbolic non-verbal clar, răspicat.

Spaţiul public este un spaţiu organizat de către putere. Puterea se exprimă prin arhitectură. Puterea, orice putere, puterea în general tinde să ne organizeze strict vieţile, să le ordoneze, şi o face începînd cu nivelul cel mai imediat, mai evident, mai brutal, dar şi mai greu sesizabil, tocmai ca urmare a "imediatităţii" şi a caracterului său de "evidenţă naturală": cu nivelul arhitectural al oraşului.

Puterea tinde dintotdeauna să marcheze arhitectural spaţiul, altfel spus să-l scoată din "haosul" trăirii colective imediate, întîmplătoare, din promiscuitatea indistinctă a actelor spontane ale vieţii, şi să-l transforme în formă, să-i dea formă şi, astfel, să-l sacralizeze, sacralizîndu-se pe ea însăşi prin intermediul oraşului, mai exact direct, ca oraş. Puterea supra-arhitecturalizează spaţiul, "arhi-arhitecturalizează" spaţiul urban în primul rînd ca "spaţiu public" concedat, acordat societăţii ca scenă aparţinînd, din "culise", Puterii. Puterea, întotdeauna, se preface, pretinde că dă, că acordă, şi nu oricum, ci esenţial sacrificîndu-se, operînd prelevări sacrificiale pe/din ea însăşi, "goluri" în propriul preaplin. Darul, dintotdeauna, este un "dar otrăvit", fiind (măcar în intenţie) pre-determinare şi preformalizare, "condiţionalizare" a schimbului.

În centrul tuturor oraşelor clasice, istorice, tronează Calul Troian nu al duşmanului din afară, ci al "inamicului public numărul 1", Puterea, adevărată "coloană a cincea" de sine: "spaţiul public".

Spaţiul public devine, astfel, o capcană pentru social, pentru colectivitate, un loc de captare şi de codificare, prin vizibil, a acesteia. Vizibilul şi, mai ales, esteticul, atunci cînd sînt organizate public, de către Putere, deci atunci cînd sînt, tocmai, arhitecturalizate (întotdeauna, de fapt, supra-arhitecturalizate), sînt o capcană. Vizibilul estetizat, vizibilizarea estetizantă organizată ne atrage pentru a ne face vizibili. Ceea ce se oferă vederii cheamă, atrage, incită la vedere.

În spaţiul public, puterea este primordială: acolo se expune ea, oferindu-se unei vizibilităţi monumentale care o sacralizează, o con-sacră. Politicul se oferă, democratic, discuţiei şi dezbaterii, dar în spaţiul public puterea e primă, primordială, întemeietoare, structurantă - ea face, ea construieşte, oferindu-ni-l, spaţiul -, iar discuţia, dezbaterea intervin abia ulterior, sînt concedate societăţii. "Spaţiul public" este Puterea care se "deschide" pentru a fi, tocmai, constituită prin locuire, prin trăire. Raportul societate-putere este acela dintre constituire şi structurare: puterea se constituie structurînd ceea ce o constituie, "forţa constituantă" (pentru noţiunea, esenţială, de constituire, vezi unele dintre studiile lui Toni Negri).

Oraşul istoric, oraşul-monument, oraşul supra-arhitecturalizat este, aşadar, oraşul în care spaţiul public este central, definitoriu, este oraşul construit de către putere şi ca formă "transcendentală" a puterii, oraşul ca formă primordială a manifestării auto-sacralizante a puterii, prin care puterea se foloseşte de ochiul nostru pentru a-şi da formă şi, de fapt, a se constitui (şi regenera, reconstitui permanent) ca putere. Prin spaţiul public, puterea se auto-afirmă ca fiind centrală şi organizatoare: se în-fiinţează. Prin spaţiul public, puterea ne organizează modul colectiv şi interactiv de viaţă: ne dă formă, ne acordă/concede un loc care este al ei şi în care ne cere, în schimb, s-o constituim şi s-o reconstituim permanent, prin însăşi viaţa şi trăirile noastre, "fenomenologizînd-o". Prin spaţiul public, puterea ne scoate din "haosul", din "profanul" vieţii imediat colective şi ne transformă în entităţi "sacre", în cetăţeni, în participanţi, ca supuşi, la putere, în subiecţi politici. Ne abstractizează politic şi ne formalizează "democratic". Spaţiul public este "stadionul" pe care se joacă la vedere "jocul" democratic.

Spaţiul public este, aşa cum spunea Michel Foucault, "ochiul puterii": spaţiu de vizibilitate în care, în acelaşi timp, puterea se pune pe sine însăşi în scenă dramatizîndu-se arhitectural, dar ne face şi pe noi vizibili, pentru a ne supraveghea şi a ne codifica, pentru a ne forma în mod transcendental comportamentele. Oraşul-monument, spaţiul public organizează marea amăgire, marea iluzie "democratică", şi tocmai de aceea exercită ea ceea ce Pierre Bourdieu numea "violenţă simbolică" prin intermediul frumosului, al esteticului, al "atracţiei".

Oraşul istoric, oraşul arhitectural, oraşul-monument, adică tocmai oraşul care, acum, pare a dispărea şi pe care noi, prosteşte, îl regretăm, este oraşul supremaţiei puterii, este oraşul politic, este oraşul democraţiei formale, supra-formalizate.

În "oraşul" actual tot mai indistinct, marcat tot mai apăsat de pierderea formelor şi a distincţiilor, a diferenţelor sacralizante, începe să se manifeste, în schimb, tot mai marcat, o democraţie informală refulată istoric, care, locuind spaţiul public organizat de către putere, tinde în permanenţă să-l "năpădească", să-l "vegetalizeze", să-l tragă înapoi sau să-l acopere cu "jungla" relaţiilor spontane, cu insurecţia nepremeditată a vieţii colective, aşa cum jungla a îngropat multe temple budiste cambodgiene abandonate. Viaţa socială este o "junglă", relaţiile sociale spontane, nişte "liane". În spaţiul ("extrem-oriental", ultra-răsăritean: inaugural) al "junglei sociale", nici măcar mitul hiper-sacrificial al Meşterului Manole n-ar face faţă! În societate nu este nevoie de deconstrucţie. Numai construitul se de-construieşte.

Oraşul indistinct, oraşul "post-istoric", cu manifesta lui dez-estetizare (şi de-totalizare perceptivă: de-"fenomenologizare"), este, poate, locul unei democraţii mai autentice, chiar dacă mai "sălbatice". Să nu regretăm pierderea esteticului urban! Frumosul monumental nu era, poate, decît capcana, atracţia, distracţia pe care o organiza puterea pentru a ne prinde, pentru a ne încadra, pentru a ne codifica şi reglementa.

"Spaţiul public", prin urmare, ca spaţiu mediatic, ca proto-mass-media, ca spaţiu, aşa cum spuneam anterior, media-fizic. "Spaţiul public" ca parc de distracţii, de entertainment masificat-democratic. Democraţia ca joc, (apoi) ca "jocuri şi concursuri", ca spectacol.

Oraşele "frumoase", spaţiul public monumental aveau un preţ: puterea care se constituie pe cheltuiala cetăţenilor. Pierderea, distrugerea, "deconstrucţia obiectivă" a oraşului istoric au şi ele un preţ, pozitiv, o valoare, un cîştig: libertatea.

Libertatea nu este niciodată frumoasă din punct de vedere estetic. Şi aceasta deoarece esteticul însuşi a fost codificat, istoriceşte, ca putere, de către putere, prin disocierea lui de etic şi de artizanal. Orice reglementare şi orice codificare înseamnă manifestare de putere.

Pierderea "frumosului" şi a "monumentalului" urban înseamnă, poate, un plus de democraţie, un plus de libertate.


După Stat, Piaţa!

Să nu mai deplîngem, aşadar, deprimaţi, nostalgici, regresivi, dispariţia oraşului istoric, a oraşului-monument, şi deconstrucţia spaţiului public, aşa cum îl organiza, pentru a se auto-celebra şi, de fapt, a se auto-constitui, prin capcana "esteticului", pe cheltuiala şi prin activarea impură, perversă a nevinovatei noastre "plăceri" "estetice", a naturalului (în sensul de "junglă", de irepresibilă înmugurire şi creştere vegetală) nostru impuls etico-estetic: puterea. Impur, noi căutăm întotdeauna Binele în mod estetic.

Spaţiul comun, spune Marcel Hénaff, nu este "expresia unei lipse, a ceva ce nu există". "El nu este nici spaţiu privat extins, nici spaţiu public diminuat. Ţine, fără doar şi poate, de însăşi specificitatea locului urban ca loc în care diversitatea umană îşi află, mai mult ca oriunde în altă parte, şansa de a fi recunoscută şi pusă în valoare".

Însăşi noţiunea de spaţiu public trebuie, aşadar, re-gîndită.

Oraşul clasic dispare, spaţiul public este des-figurat, oraşul se re-aşează. Devine indistinct, haotic, murdar, promiscuu.

"Sub caldarîm, plaja", aşa cum suna unul dintre cele mai celebre slogane ale insurecţiei pariziene din Mai '68. Structural şi tipologic vorbind, "filogenetic", sub oraşul occidental, oraşul oriental şi cel medieval, refulate, ordine pur simbolică străpunsă, lacanian, de real.

Oraşul îşi pierde ordinea clasică, şi "dispare". Se reîntoarce, de fapt, după o scurtă paranteză istorică de triumf al simbolicului, la real, la o arhaicitate pre-antică, "orientală", medievală, pre-greacă. Dar în el sîntem, poate, mai liberi, adică mai vii. Iar viaţa, cu atît mai mult în agregările ei colective, desfide geometriile raţionaliste ale puterii clasice, "canonul" clasic al unei puteri esenţialmente estetice, prin intermediul căruia am fost conduşi, şi, mai mult decît atît, creaţi, produşi.

Pînă de curînd, Statul era cel care organiza capcana esteticului. Astăzi, cea care organizează capcana "darului" estetic este, în schimb, tot mai mult, Piaţa. Oraşul istoric, clasic, era organizat de către politic. Oraşul post-istoric, indistinct, post-estetic, este organizat, captat, codificat de către economic.