Oraşul estetic şi capcanele lui, vechi şi noi

Oraşul politic(ului) "istoric"

Pînă de curînd, Statul, Puterea, politicul erau cele care organizau, în jurul lor înşile, afirmîndu-se, prin urmare, ca singurul, ca principalul Centru al vieţii colective, comunitare, "comunitarizînd" viaţa colectivă, altfel spus societatea, socialul sub forma "spaţiului construit", a spaţiului urban construit, altfel spus, sub forma Oraşului. A ceea ce am numit, mai exact, "oraşul clasic", dar care, caracterizînd deopotrivă şi ceea ce numim modernitate, ar fi, poate, mai nimerit să numim oraşul istoric.

Statul, Puterea, politicul "clasice", "istorice" se afirmau şi se constituiau, se dramatizau şi se înscenau sub forma a ceea ce Marcel Hénaff, în recenta sa carte, La ville qui vient (Paris, L'Herne, 2008), numeşte "oraşul-monument", altfel spus, cu cuvintele mele, de data aceasta, drept ceea ce am putea numi oraşul arhi-arhitecturalizat, oraşul estetic, oraşul estetizat. Chintesenţa manifestării puterii ca oraş-monument, ca oraş arhitectural o constituie, pornind de la analizele aceluiaşi cercetător, ceea ce ne-am obişnuit să numim, cu o sintagmă deja "figée", "spaţiul public".

Seria, omogenitatea, omologia deopotrivă materială, fizică, şi simbolică, mentală, stat-politic-putere-oraş-monument-arhitectură-spaţiu public constituie una dintre paradigmele de forţă, structurante, ajunse adevărat "transcendental istoric" pentru o lungă secvenţă trans-istorică, care desfide şi "deconstruieşte", subîntinzînd-o cu o nebănuită continuitate, periodizarea istorică tradiţională, opoziţiile - devenite, astfel, superficiale, secunde - dintre ceea ce numim Antichitate, Evul Mediu, Renaştere şi, în sfîrşit, Modernitate. În toate aceste perioade, deci de-a lungul întregii Istorii, oraşul, "spaţiul construit", a reprezentat modul de manifestare şi de constituire al Puterii, al unei puteri centrale şi centralizatoare, în jurul căreia creşte oraşul ca razele în jurul unui soare care organizează şi structurează viaţa colectivă a oamenilor, supra-comunitarizînd-o arhitectural, altfel spus, construind socialul sub formă de comunităţi unite, închegate, ordonate, structurate şi chiar "structuralizate".


Capcana estetizării publice

Pînă de curînd, deci, pînă foarte de curînd, Statul, politicul construiau societatea sub formă de comunitate omogenizată prin intermediul "spaţiului construit" al "oraşului-monument", al oraşului arhitectural, al oraşului clasic, istoric. Arhitectura monumentală, deci, ca instrument omogenizator de putere, ca "arhitectură socială".

Puterea construia societatea, pentru a se hrăni din ea, pentru a se constitui prin intermediul dinamicii forţelor ei imanente, în principal prin intermediul esteticului, oferit în dar sub formă de spaţiu public. Întotdeauna, în istorie, esteticul, mai precis esteticul monumental, estetizarea publică au constituit principalul instrument de putere (nu doar "al puterii", ci şi "pentru putere"), fie ea laică sau religioasă. Dacă nu ar fi existat estetizarea publică, nicio putere nu ar fi putut să capteze şi să captiveze sociatatea, socialul, socialitatea pentru a le da formă politică, pentru a le codifica politic, şi aceasta indiferent dacă vorbim de regimuri politice tiranice, despotice, absolutiste, imperiale, totalitare sau, dimpotrivă, democratice, de regimuri pre- sau post-Revoluţia Franceză. Esteticul arhitectural, ca instrument de arhi-arhitecturalizare a societăţilor, infirmă, "deconstruieşte" (construcţia deconstruieşte!) ruptura, opoziţia dintre non-democratic şi democratic.

Pentru a izbuti acest adevărat tur de forţă, această adevărată scamatorie care totalizează, dincolo de opoziţii şi separaţii, Istoria, estetismul politico-arhitectural a ţinut să se afirme întotdeauna ca dar, ca o concesie în schimbul supunerii politice, altfel spus, în schimbul codificării politice a socialului, sub forma "alveolei" constituant-regenerative a "spaţiului public", în care puterea se afişează public, inclusiv în democraţiile formale, pentru a fi discutată, dezbătută, deschizîndu-se, altfel spus, public pentru a fi constituită şi reconstituită de către societate.

Spaţiul public estetizat a reprezentat, în istorie, o capcană. În general se poate, însă, spune despre estetic, despre estetismul public, că este principala capcană prin care Puterea, în general, ne captează, ne captivează, ne prinde.

Dar Puterea, ceea ce tocmai am numit "Puterea în general" nu înseamnă, neapărat, putere politică.


Paradoxul perceptibilităţii a ceea ce dispare şi a imperceptibilităţii a ceea ce apare

Astăzi, oraşul clasic, oraşul istoric, oraşul arhi-arhitecturalizat, ca formă constituantă şi auto-constituantă, prin intermedediul "darului otrăvit" al spaţiului public estetizat, a Puterii politice, se destructurează, dispare, devine amorf, a-geometric, indistict. Iar noi, disperaţi, nostalgic, suspinăm. Am pierdut "Frumosul" public. Comerţul clasic societate-putere s-a dizolvat.

Acest fenomen al dispariţiei vizibilităţii distinct-monumentale a oraşului se află în congruenţă, în omologie structurală cu alte fenomene de "dispariţie" şi de destructurare cum ar fi, de exemplu, "deconstrucţia" naţiunilor (a principiului naţional de organizare şi de pertinenţă a mulţimilor) şi a însuşi politicului clasic, ca formă de "construire arhitecturală" a unei puteri centrale şi centralizatoare.

Nu există, însă, dispariţie fără apariţie, un paradox imanent făcînd ca noi să percepem intens, depresiv, traumatic, tocmai ceea ce nu se mai vede (dispariţia), dar să nu percepem, în schimb, tocmai ceea ce apare, ceea ce începe să se vadă în aceste dispariţii: apariţia noului. Sîntem, în primul rînd, fiinţe ale pierderii, ale ruinei şi ale doliului. Fiinţe originar post-traumatice. Fiinţe, cu alte cuvinte, psihotice: "nihilismul" originar, fundamental al fiinţei umane!

Constatînd depresiv şi regresiv nişte dispariţii - dispariţia oraşului "clasic", dispariţia statului "clasic", a politicului "clasic" şi, în general, unificator, ca element de legătură, ca principal liant al tututor acestor (anti-)fenomene de dispariţie, dispariţia esteticii, a esteticului şi, deci, a estetizării clasice ca mod al puterii -, noi nu vedem că aceste lucruri, devenite, pentru noi, naturale, nu dispar pur şi simplu, ci, ca în fizică, se tranformă. Noi nu vedem noul care dislocă vechiul, sau, mai exact, lipsa de ruptură, continuitatea dintre vechi şi nou, cu alte cuvinte deplasările şi mutaţiile structurale, în sens literal.

Pînă de curînd, deci, Statul, Politicul erau cele care organizau capcana esteticului, constituirea de putere prin intermediul estetizării. Astăzi, în oraşul de-structurat, amorf, indistinct, "non-organizat", în post-oraşul indistinct, de-geometrizat, de-localizat, capcana darului estetic este "instrumentalizată", în schimb, sub forma unei veritabile "ştafete istorice", în locul statului politic, de către Piaţă, altfel spus, de către Economie.

Oraşul istoric, clasic, era, prin urmare, organizat, ca formă de sine, de către Politic. Oraşul post-istoric, indistinct, post-estetic, este organizat, captat, codificat, astăzi, de către Economic.


Estetica Centrului: forma concentraţionară

Şi în noua economie, "post-modernă", a puterii, care nu mai este preponderent politică, ci mixtă, intim coruptă, "a treia cale" între politic şi economic, dar în care economicul este cel care comandă economia puterii, esteticul, estetizarea publică continuă să joace rolul principal de instrument organizator, de "dar otrăvit" menit a ne încînta pentru a ne atrage, pentru a ne distra şi distrage, pentru a ne capta-captiva şi, în final, pentru a ne codifica.

Oraşul "post-istoric" continuă să fie la fel de intens investit de estetic ca şi oraşul "istoric". Numai că deplasarea centrului de forţă, de greutate de la politic la economic nu avea cum să nu transforme, să nu supună unor mutaţii şi recodificări structurale Esteticul însuşi.

Noul estetism public, economic şi post-politic, care domină şi re-organizează, dezorganizîndu-le aparent, oraşele noastre, nu mai este central şi centralizator, ci difuz, indistinct. Deci - voi spune anticipînd, precipitînd mersul demonstraţiei de faţă - cu atît mai imperceptibil, cu atît mai fără formă aparentă, mai "fără sens", mai fără chip şi figură.

Oraşul şi estetismul clasice, istorice, se afirmau, centralizator, printr-o dominaţie a Centrului şi a Formei, ca structură fenomenologică producătoare de Sacru, deci de separaţie. Ele făceau să se constituie forma oraşului şi a mulţimi ca societate-comunitate prin însăşi magia şi vraja, prin simpla scamatorie a Centrului.

Astăzi, tocmai Centrul, deci Forma, deci Sensul dispar, se evaporă, devin imperceptibile, in-evidente. Puterea, oraşul, estetica "istorice" adunau forma laolaltă, se exprimau prin evidenţa perceptivă a formelor. Propuneau forme totalizatoare, care reuneau în interiorul unor contururi (graniţe) ferme, menite a structura în mod asemănător, concentraţionar, comunitatea însăşi. Multiplul "amorf" al mulţimilor umane trebuie resorbit într-o supremă Unitate a Formei, emanată de un Centru unic.

Unitatea, Forma, totalizarea pînă la concentrarea "concentraţionară" erau obsesia şi însăşi forma de totalizare a Politicului, nu doar clasic, nu doar totalitar, ci şi modern, democratic.

Cînd, însă, puterea încetează să mai fie structurantă dominant de către Politic şi începe să fie structurată de-structurant, să fie organizată dez-organizant de către Economic, este inevitabil ca forma să dispară, să se evapore, să înceteze să mai fie imediat perceptibilă, dădătoare, securitar, de Sens.

Globalizîndu-se, economia nu face, de fapt, decît să iasă din ascundere şi să se afirme, în sfîrşit, drept ceea ce este, drept ceea ce a fost dintotdeauna, în condiţii, însă, de ascundere, cînd trebuia să accepte supremaţia politicului şi să se ascundă în faldurile grandioase, grandomaniace ale politicului.

Astăzi, economia se poate afirma deschis, economic, pe faţă, la lumina zilei, imprimînd întregii societăţii forma ei proprie, care este, însă, tocmai absenţa unei forme perceptibile, dat fiind că economicul presupune, esenţial, schimburile, adică distanţa, comunicarea, împrăştierea, deci lipsa de formă evidentă. Dacă supra-formele, "figurile" ("de stil"), "tropii" politicului erau concentrarea simbolică, simbolul, şi metonimia, supra-/sub-forma economicului actual pur, purificat de politic, care nu mai are nevoie să intre în combinaţii cu politicul pentru a se acţiona, este metafora, care presupune distanţele, legarea subtilă, invizibilă a departelui.

Politicul avea şi însemna Centru, Formă. Economicul nu are şi nu se defineşte prin formă, ci ca structură. Iar structurile, niciodată, nu se "văd", nu se arată, ci trebuie descoperite şi performate. Este nevoie de minţi esenţialmente poetice pentru a "prinde" forma fără formă, forma imperceptibilă, structurală, a noii economii de putere, a noii estetici a puterii, a noilor "forme", in-form an-estetice, de oraş.


Oraşul economic(ului) postmodern: noua capcană a "frumosului" urban

Estetica, estetizarea urbană actuală nu mai este una perceptibil politică, ci una imperceptibil economică.

Lucrurile devin perceptibile întotdeauna după, cînd între ele şi simţurile noastre, şi bun-simţul nostru, se interpune "rama" istoriei. Pe vremea dominaţiei lui, şi estetismul politic era la fel de imperceptibil.

Oraşelor structurate politic (în jurul "spaţiului public" pe care puterea îl conceda în propriul ei corp pentru a fi constituită şi regenerată de catre societatea pe care, astfel, o re-codifica şi o re-structura comunitar, sub formă de "corp politic") le ia, tot mai mult, tot mai masiv şi difuz, locul non-oraşul, post-oraşul, oraşul fără formă şi fără figură, oraşul de-structurat economic.

Oraşele noastre devin tot mai "artistice" şi mai "culturale". Cultura şi arta publică se îmbină tot mai indistinct, într-un continuum, într-o omogenitate care nu mai este aceea a formei stabile şi stabilizatoare, ci a circulaţiei, cu reclama, cu publicitatea, cu marketingul pur comerciale. Cea mai bună reclamă pentru un oraş contemporan o reprezintă, astăzi, cultura şi prezenţa artei contemporane, a artelor urbane.

Dar noul estetism urban, reglat de economie, eliberator în raport cu estetismul imediat anterior, cel al politicului, dominat de forma arhitectural-urbanistică centralizatoare, concentraţionară, constituie şi el, chiar dacă altfel, o capcană, un dar la fel de otrăvit, la fel de virulent şi de de-structurant/supra-structurant, ca şi esttetizarea politică.

Nu am scăpat din "frumosul" "oraşului-monument" decît pentru a cădea în noua capcană a estetizării, a design-ului de piaţă.

În (post-)oraşele noastre, nu mai trebuie să fim, deci nu mai sîntem codificaţi sub formă de cetăţeni, ci sub formă de consumatori.

Iar această codificare are loc tot prin intermediul esteticului, a estetizării urbane, al unei estetici ea însăşi re-structurată.

Iată de ce, împotriva ideologiei - inclusiv, astăzi, artistice - a "spaţiului public", trebuie să vorbim, aşa cum ne sugerează, insistent, Marcel Hénaff, în cartea sa, La ville qui vient, de "sfera comună", de spaţiul comun.