A visa oraşul

Oraş = utopie

Imediat după turul I al alegerilor locale, cînd motoarele abia începeau să se ambaleze în cearta - căci campanie electorală nu poate fi numită - dintre cei doi candidaţi rămaşi în cursă pentru Primăria Generală a Bucureştiului (şi al căror nume, vai, nu contează, dar deloc, deloc, deloc, cum spunea, pe vremuri, nu mai ştiu cine), prim-ministrul a transmis un mesaj venit, parcă, din neant, şi care tot în neant s-a dus, un mesaj pe care nimeni, adică, nu l-a băgat în seamă.

A venit vremea, a spus prim-ministrul, ca primarii să înceapă să ridice ochii de la borduri şi să prevadă evoluţiile oraşelor, să aibă viziune asupra oraşelor.

Da, oraşele trebuie să fie iubite şi visate. Orice oraş presupune un dram, măcar, de utopie. Nu întîmplător, multe dintre utopiile mai noi sau mai vechi sînt viziuni asupra oraşelor, asupra unor oraşe ideale. Legătura dintre oraş şi utopie este una esenţială, structurală. Niciun oraş nu ar fi apărut, nu ar fi crescut, nu ar fi rezistat distrugerilor şi nu s-ar fi relansat fără vis, fără utopie, fără viziune.


Mitul păgubos al edilului-"gospodar"

Nedezvoltarea Bucureştiului, în special, şi a tuturor oraşelor româneşti, în general, a constituit, şi continuă să constituie, un albi pentru ca pentru conducerea lor să candideze - ca acum, la alegerile locale din 2008 - nişte oameni mărunţi, lipsiţi de imaginaţie, de cultură, de anvergură, nişte aşa-zişi "gospodari", de parcă un oraş, un mare oraş ar fi o gospodărie, o bătătură.

Nu este! Un oraş este cu totul altceva decît o gospodărie, decît o bătătură, decît un ocol silvic. Un oraş nu este o uzină, o fabrică. Un oraş nu este un partid. Nu este o afacere.

Un oraş este însuşi fenomenul uman global, în toată amploarea lui. Oraşul e lumea însăşi, în plus concentrată.

A fi, a dori să fii, a te lăuda că poţi fi, pentru un oraş, un gospodar, doar un gospodar, înseamnă a condamna respectivul oraş la nedezvoltare, la cenuşiu, la inerţie.

Adică exact ceea ce s-a întîmplat, ce se întîmplă şi ceea ce, vai, va continua să se întîmple la noi. În Bucureşti, înainte de toate.

A venit vremea ca mitul edilului-gospodar să fie măturat pentru totdeauna din discursurile şi din minţile noastre. Un oraş este altceva.


Viaţa urbană - patrimoniu de sine

Jurnaliştii, mass-media în general, sînt la fel de vinovaţi de dezastrul politicului românesc, al vieţii publice româneşti ca şi politicienii înşişi. Ceea ce-i uneşte, ceea ce-i leagă pe toţi este mediocritatea, lipsa de anvergură, de cultură, de viziune, de respiraţie, un anumit caracter miop şi astmatic al carierelor şi existenţelor lor: nişte existenţe-carieră, şi atît. Altfel spus, un caracter eminamente "gospodăresc". Politicienii şi oamenii noştri de presă sînt, şi se doresc a fi, înainte de toate, "gospodari". Şi, pentru că vor şi-şi doresc doar atît, gospodăria ca atare se duce de rîpă.

Nimeni, din clasa politică şi din clasa, din crasa jurnalistică nu a pomenit, pe parcursul acestei campanii electorale pentru oraşe, nimic despre legătura dintre oraş şi cultură. Or, această relaţie a devenit, în ziua de azi, centrală, structurală.

Fără ofertă culturală, stabilă şi periodică, sub formă de patrimoniu şi de evenimente de anvergură, un oraş, în ziua de azi, nu există: este invizibil pe hartă.

Un oraş este căutat, preţuit şi distinct pentru cultura sa, pentru felul în care reuşeşte să-şi patrimonializeze stilurile proprii, specifice, de viaţă. Cultură, pentru un oraş, este modul colectiv de viaţă al locuitorilor săi, amprenta şi aura culturală a vieţii înseşi, în spaţiul public şi în spaţiul comun al oraşului, felul în care locuitorii unui oraş îşi auto-celebrează, îşi trăiesc sărbătoreşte, distinct, viaţa în respectivul oraş.

Bucureştiul are aceste stiluri, dar nimeni nici măcar nu se gîndeşte să le pună în valoare, să le patrimonializeze, să le transforme în cultură, deci să se pună să lucreze, să producă bunăstare pentru oraşul însuşi.


Bucureştiul Vechi - district cultural

N-am auzit pe nimeni, în actuala campanie electorală, nici jurnalist, nici candidat la postul de Primar General al Capitalei, să lanseze vreun proiect, să formuleze vreo viziune despre Oraşul Istoric, despre Bucureştiul vechi.

Nimeni, pe plaiuri dîmboviţene, nu pare a fi auzit desprea practica mondial-urbană, aducătoare de importante beneficii pe toate planurile - calitate a vieţii, siguranţă, economie etc. -, a aşa-numitelor districte culturale.

Or, Bucureştiul Istoric ar trebui să devină un astfel de district cultural.

Voi da un singur exemplu, pe care l-am cunoscut, însă, direct, concret: districtul cultural Borgo d'Oro din Torino, mai puţin celebru, mai puţin întins, dar mai consistent şi chiar mai reuşit decît alte exemple, cum ar fi, de pildă, cartierul Halelor sau Cartierul pietonal de l'Horloge din Paris, din proximitatea Centrului Pompidou.

Pînă în urmă un cîţiva ani, Borgo d'Oro ajunsese gaura neagră a oraşului: trafic de droguri, mizerie, prostituţie, un fel de Napoli în plină capitală a barocului alpin.

După care a intervenit primăria. A investit, a reabilitat clădirile şi, mai ales, atenţie, s-a gîndit să asigure o adevărată dezvoltare durabilă a zonei. Cum? Simplu.


Oraş bine trăit - dezvoltare durabilă

Cum a reuşit primăria oraşului Torino, care numai de monumente, de patrimoniu şi de specific urban nu se poate spune că duce lipsă (de n-ar fi să amintim decît nenumăratele palate şi piaţete baroce şi, mai ales, zecile de kilometri de trotuare acoperite, de infinite colonade sub clădiri), cum a reuşit, aşadar, primăria oraşului Torino să transforme o zonă rău-famată o oraşului într-un perimetru în care toată lumea e fericită şi care, prin turism, aduce importante beneficii administraţiei locale?

Primăria oraşului Torino a procedat cu zona Borgo d'Oro (adică, pe româneşte, Oraşul, Burgul de Aur) aşa cum ar trebui să procedeze şi viitorul primar al Bucureştiului cu Bucureştiul vechi: transformîndu-l într-un district cultural.

Adică într-un district plin de cafenele şi restaurante, de mici magazine cu produse artizanale, cu librării şi pieţe comerciale, cu hoteluri şi cinematografe, în care să-ţi facă plăcere pur şi simplu să exişti, să stai, să te simţi bine afară.

Cum? Prin interzicerea speculaţiei imobiliare. Prin interzicerea construcţiilor noi. Prin reabilitarea construcţiilor vechi. Fără sedii de bănci sau de imobile de birouri. Fără sticlă şi beton.

Şi, mai ales, prin instrumente de dezvoltare durabilă a zonei, adică prin popularea districtului cu artişti, profesori, mici meseriaşi etc., cărora Primăria să le ofere accesul şi să le garanteze credite imobiliare preferenţiale.

Aşa se face oraşul oraş. De asta are şi Bucureştiul nevoie. Nu aştept, însă, nimic de la nimeni. Presa nu ştie să întrebe, iar politicienii habar nu ar avea să răspundă.

În mediocritatea, lipsa de viziune şi aviditatea "gospodărească" generală, Bucureştiul rămîne, ca o fiinţă spectrală, să se gospodărească singur, cum va putea. Iar noi, în loc să-l iubim şi să fim mîndri de el şi de noi înşine, să-l urîm şi să ne dispreţuim la voia întîmplării, ca nişte sălbatici.