Tinereţe fără bătrâneţe

Şansa de a întâlni muzicieni interpreţi şi creatori în acelaşi timp, care au ajuns să facă cu adevărat artă din meşteşugul lor, apărea destul de rar chiar şi pentru cei din Bucureşti. Lucrurile par însă să se mişte cu repeziciune în direcţia cea bună, capitala prezentând pentru primăvara - toamna 2008 un sezon de-a dreptul spectaculos.

Putem vorbi despre Kylie Minogue sau Metallica, dar cred că una dintre (re)întâlnirile care se va păstra cel mai mult timp în memoria publicului rămâne aceea cu celebrul chitarist american John McLaughlin şi colegii săi, reuniţi sub titulatura The 4th Dimension la Sala Mare a Palatului.

Cu regretul eternului complex în faţa paginii albe atunci când trebuie să scrii despre concerte fără cusur, când totul a fost entuziasmant şi la vedere, fără false artificii, trebuie să admit că despre reîntâlnirea cu John McLaughlin, o a doua după cea din 1993, nu este de fapt nimic de spus. Nimic, sau totul. Pentru că fără a fi vorba despre vreun fel de mutaţie sau şoc de ordin estetic (cei aproape 4000 de spectatori care au umplut sala ştiau în cea mai mare parte exact la ce vin) contactul pe viu cu arta de cea mai înaltă performanţă etalată cu sinceritate reprezintă genul de experienţă de viaţă cu care rămâi pentru totdeauna.

Pe scenă nu a fost un guest star secondat de alţi trei instrumentişti mai mult sau mai puţin de aceeaşi categorie valorică, ci patru personalităţi artistice distincte, John McLaughlin fiind de fapt un amfitrion, un moderator plin de eleganţă, al cărui angajament total a canalizat energiile creatoare şi receptoare deopotrivă. Tocmai de aceea, simpla enumerare a numelor acestor artişti nu poate fi posibilă. Aşadar, cei care au aranjat evadarea din cotidian pe ritmuri şi armonii de funky - blues (şi multe altele), pentru cei prezenţi atunci la Sala Mare a Palatului au fost: Gary Husband - claviaturi, instrumentist care l-a acompaniat pe John McLaughlin şi în 1993 cu ocazia primului concert în România, un cunoscător al aromelor armonice pline de tensiuni şi sublime relaxări, Dominique di Piazza - chitară bas, mai bine spus un violonist-basist, instrumentul său cu alură chitaristică revărsând un mesaj eclatant care a depăşit cu mult zona tradiţională a acestui instrument cu un sound "à la Pastorius" şi o mână stângă marca Rubinstein (chiar la pianist mă refer) şi desigur, last but not least, Mark Mondesir - baterie, al cărui stil energetic şi eleganţă felină m-a trimis nu de puţine ori cu gândul la ubicuitatea unei formidabile caracatiţe toboşar care dădea stabilitate unei orchestre subacvatice dintr-un îndrăgit desen animat (cel cu Mica Sirenă, aţi ghicit).

Şi pentru că toate acestea trebuiau să aibă un nume, vorba poetului, s-a numit John McLaughlin şi The 4th Dimension, adică o dimensiune altminteri - ca şi miracolul - la îndemâna noastră a tuturor. Aceea a credinţei şi a bucuriei indiferent de ceea ce faci. Cât despre John McLaughlin, el a reuşit să treacă peste dimensiunea - altminteri indiscutabilă - a super profesionistului aflat la lucru. În momentele când ochii erau închişi, iar solistica sa zugrăvea pentru noi culori şi senzaţii, ne-a arătat imaginea unui om frumos, atins de aripa tinereţii fără bătrâneţe.