Poeme elementare - Nicolina Blues, de O. Nimigean

Fiecare geografie literară îşi are mitologia ei, proiectată şi întreţinută inclusiv în anii din urmă ai demitizărilor. În Ardealul postexpresionist, Poetul (cu majusculă obligatorie) este considerat Ion Mureşan. În sudul rotit caragialian în jurul Bucureştilor: Cristian Popescu. Iar în Moldova dependentă cultural de un Iaşi pendulând între melancolie şi ironie, un nume ce cade greu e al lui O. Nimigean. Atât de înrădăcinaţi sunt aceşti autori în mentalul regional, încât ei ar putea să nu mai publice niciodată nimic (regretatul Cristian Popescu nici n-ar mai avea cum s-o facă); sau, dacă totuşi mai dau ceva la tipar, să aleagă edituri mici, provinciale, fără "acoperire naţională". E un mod mai subtil de a-i concura pe congenerii deja intraţi în sistem, schimbând centrul de comandă şi omologare, deplasându-l înspre marginea lor specificatoare.

O. Nimigean s-a gândit însă, în cele din urmă, că puţin mai multă vizibilitate nu e un inconvenient prea mare. După ce a tot gustat farmecul underground-ului la edituri ca Pan, OuTopos, Junimea, Versus, T, el iese acum la lumină printr-un volum, Nicolina Blues, publicat la Cartea Românească. Ceva din aura poetului neînţeles, ostracizat, într-o societate strâmb întocmită, se pierde. Se câştigă în schimb posibilitatea de a lărgi semnificativ aria dialogului şi confruntărilor artistice; de a ieşi din acel suc propriu în care orice scriitor se simte perfect, dar numai până la un punct. Ar fi fost şi păcat ca Nicolina Blues să apară la o editură obscură, cu difuzare precară şi promovare inexistentă. E un volum excelent, de maturitate reflexivă şi creativă, un poligon de încercări în maniere lirice diverse (specialitatea lui O. Nimigean), dar totodată o artă poetică elaborată şi desfăşurată. Autorul a fost de la bun început un teoretician al poeziei pe care o scrie, o instanţă cerebrală, critică, dublând-o frecvent pe cea pur lirică. La textualiştii postmodernişti, această ocupare a unui teritoriu literar cu instrumentele analitice, deonstructive şi metapoetice, s-a soldat cu o dezolantă paragină artistică, acoperită de flora jubilaţiei intelectuale. Cu cât poezia lor vorbeşte mai mult, în registre diferenţiate şi combinate, în intertextualizări şi bucle autoreferenţiale, cu atât ea spune mai puţin. Exemplul unei post-"optzeciste" locvace precum Simona Popescu este elocvent. La antipod - şi dintr-un unghi mai apropiat de cel antropocentrist al lui Alexandru Muşina -, O. Nimigean face aici nu experimentalism de laborator livresc (halat alb, mănuşi chirurgicale, ser fiziologic, lamele de microscop, microclimat aseptic), ci experienţe pe care, chiar şi într-o epocă a inocenţei pierdute, le putem numi revelatoare.

Din păcate pentru autor, măştile lui poetice, alternate prin prestidigitaţii prozodice, i-au acoperit figura nu atât de zâmbitoare pe cât le-a apărut unor critici. Trecând în revistă influenţele asimilate şi expuse de O. Nimigean, Paul Cernat îi reproşa absenţa atmosferei (pe care o găsea însă la Şerban Foarţă!); şi se plângea că sunt "prea multe coduri de spart". Pe un ton mai grav, dar şi mai în afara subiectului se exprima Radu Vancu, pentru care "circuitul metaforei în palimpsest e mai important decât circuitul apei în natură. Literaritatea e mai importantă decât umanitatea". Or, ceea ce dă dramatismul acestui volum e tocmai tentativa poetului de a se elibera de Text, de literaritate, de palimpsestul prea încărcat. De cultura absorbită care l-a intoxicat, transformându-l într-un om de hârtie; sau, în mediul electronic, într-un profil pixelat. Scrisorile către Emil Brumaru, ce dau o unitate de perspectivă volumului polimorf, sunt tensionate de această captivitate a autorului în limbaj, în stilurile practicate la vedere, în manierele în care s-a instalat. Într-adevăr, iată-l pe Arghezi: "ştia dezbrăcată la patru ace/ fel de fel de feluri de vino-ncoace/ care mai de care/ de duioşie şi de-a mirare// ştia de toate şi mai ales/ cum se sărută fierbinte şi des/ din cap până unde ţi se face ruşine/ (să spui - altfel e-atât de bine)// ştia mai cu seamă/ să se topească şi să geamă/ străbătută de seve şi serafimi/ numai adâncuri şi înălţimi// ştia dintr-o dată/ să fie în parte şi toată/ subţiindu-se ca o mireasmă/ de feromoni şi agheasmă// dar în primul rând cumintea şi apucata/ ştia să mă iubească - şi gata!" ("Ingenium nobis ipsa puella facit"). Iată-l pe Dimov: "venisem în montgolfier/ să te răpesc şi să te urc la cer/ nacela era plină cu de toate/ provizii şi nimicuri colorate/ rochiţe şaluri lungi de mohair/ sticluţe cu parfumuri şi cu mir/ brăţări inele ramuri de isop/ cutii cu stofe lângă periscop/ bomboane mentolate care-ţi plac/ bulgări de smirnă aşezaţi în vrac" (Foarte multe săptămâni în balon). Iată-i pe Arghezi şi Dimov, îmbrăţişaţi: "pornisem legănat în buestru/ călcând a maestru/ zâmbeam cu ochii mijiţi/ cel mai senin dintre cenobiţi/ făceam gesturi hieratice/ peste creştetele voastre sălbatice/ până când schimonosit de vedenie/ simţii cum calea se preschimbă în tărăşenie/ într-o teribilă încurcătură/ pedeapsă pentru inima mea trufaşă şi imatură// (...) hipnotizaţi de această momâie/ când imponderabilă când lălâie/ de această brezaie/ cu glas de heruv şi de gaie" (Leastaviţă). Sau, ca să mai descoperim un strat de rânduri din palimpsest, pe Eminescu şi Arghezi, topiţi dimpreună în paradisul domestic: "unde să te duc cu mine/ la ce rai să te ridic/ raiul meu e-ngust şi mic/ fără arbori şi albine// e un rai de uite-l nu-i/ când apare când dispare/ când se-ascunde după zare/ după toana dumnealui// poate că mai bine-ar fi/ să citim pe îndelete/ cărţi cu-nvăţături secrete/ care ne-ar păstra copii// şi ţinându-ne de mână/ să ne rătăcim prin târg/ când dau rodiile-n pârg/ ca un acrobat şi-o zână" (De mână).

Cu aceeaşi dexteritate, poetul se manifestă în registrul argotic şi în cel intelectualizat, în versuri polemice, dure, şfichiuitoare sau în poeme pline de gingăşii masculine. Chiar scrisorile către Brumaru, diseminate în mod controlat în sumarul volumului, încep fastidios, pentru a căpăta apoi ceva din naturaleţea discursivă şi confesivă a magistrului. În ele, O. Nimigean abordează direct şi discută pe larg nu numai propriile modalităţi de poetizare, ci şi perspectivele poeziei înseşi, într-o epocă de alexandrinism, subţiere morală şi uscăciune spirituală. A observa numai jocurile de cuvinte făcute, cu o rutină obosită, de O. Nimigean şi a ignora complet efortul lui de a căuta, a fora dincolo (dincoace) de ele, îmi pare un indiciu de lectură capricioasă sau programată într-o anumită direcţie. Aproape că autorul ne ia de umeri şi ne scutură făcându-ne atenţi la ceea ce-şi doreşte, la valorile pe care mizează şi, pe de altă parte, la elementele dispensabile, de o sufocantă inutilitate: "Bovarism al laboratorului. Iată-mă, în halat alb, supraveghind mitocondriile. Privind sferele vii prin microscoape electronice. Rezolvând ecuaţiile reduplicării. Uitând de mica mea moarte. De mica mea durere. De micile mele pulsiuni mistice. Atâtea cuvinte s-ar dovedi inutile. Atâtea tipare s-ar dovedi un cheag de fantasme. Aş da deoparte metafora artificială. Aş degusta frumuseţea naivă a mitului. (...) Aş transforma informaţia - «biţi, biţi, biţi» - într-o pragmatică a duhului, recuperându-mi trupul şi semenul. M-aş întoarce decrispat în grădină, pipăind pe îndelete ramurile altoiului, aplecându-mă peste corole, primind pe mâna caldă albinele aurii." (Cel mai mult mi-aş dori...). În clipele de graţie - îi scrie el lui Brumaru - "natura noastră se umple de o descărcare proaspătă, aurorală, de bios şi logos, încă neseparate", pentru ca imediat "să ne reaglutinăm în limbaj, disciplinaţi încet-încet de reţelele sale". Pe pagina următoare, e denunţată "încăpăţânarea analitică" ce "îşi trădează vacuitatea". Astfel că poetul, mai degrabă lucid decât ludic, iese din atelierul de producţie textuală (conştientizată ca atare), din citat, parafrază, pastişă, colaj, înspre o zonă a simplităţii lirice. Cele mai bune poeme din Nicolina Blues sunt, aşa zicând, autonomizate în muzicalitatea, căldura şi sugestivitatea lor, păstrând ca legătură cu sistemul generator numai o funcţie de "aplicaţie". O. Nimigean nu mai teoretizează acum poezia: o face, pur şi simplu, ca o demonstraţie că liricul este încă posibil. Nu-ţi garantează nimeni nimic e un poem puternic, dar încă dominat de retorică. Zoom, Didactica vetula, Epitalam semnalizează însă direcţia pe care talentul indiscutabil al lui O. Nimigean ar putea-o fructifica într-o fază ulterioară de creaţie. O singură mostră: "eu muream aproape fericit/ eu aproape plângeam/ steaua căzuse/ rotindu-şi cenuşile-n geam// silabiseam scrisul clar/ pe bolta de piele/ arar îmi cădea pe timpan/ o grindină de cucuvele// urma să se-ntâmple ceva adevărat/ proştii îi spun nenorocire/ îngerul cu piele de liliac/ se încâlcise în pânza subţire// rămăsesem în sfârşit singur/ în liniştea murmurândă/ aproape fericit/ aproape la pândă" (Epitalam).

Poemele elementare: nu spun că aceasta e Calea, dar, oricum, ieşirea din reţetă şi reţea.