Punctul pe i - Tânărul Eugen Ionescu, de Eugen Simion

Într-un dicţionar care ar defini termenii prin ilustrările şi aplicaţiile lor literare, iconoclasmul ar putea fi exemplificat şi prin Nu, volumul de tinereţe al lui Eugen Ionescu. Controversele stârnite de apariţia cărţii, comoţia provocată încă înainte de editarea ei (s-au înregistrat demisii din comitetul ce urma să gireze publicarea) au fost palide în raport cu comedia moravurilor literare şi scandalul sfidării evidenţelor, bine regizate de către autor. Prin ele, copilul teribil al criticii noastre literare a reuşit să atragă atenţia nu numai asupra unei aşa-zise debilităţi a lumii culturale autohtone; ci şi asupra statutului precar al oricărei valorizări. Nu este greu de observat că prima amendă e în spiritul epocii, al generaţiei tinere care contestă munca "bătrânilor" şi rezultatele lor, ajungând la penalizări ale limbii şi naţiei române. Fundoianu se arată scârbit de cultura naţională, Cioran vrea o schimbare la faţă a României, cu punerea la teasc a locuitorilor ei. Mai târziu, profetul se va căi pentru excesele juvenile; mai precis, pentru derapajul politic care le-a făcut posibile.

Ionescu este însă eretic şi faţă de generaţia lui, de care se desparte zgomotos şi în profunzime, nu numai la sfârşitul războiului, când lucrurile devin clare, ci şi în anii întâlnirilor şi conferinţelor de la Criterion. Dacă Eliade, Cioran şi diferiţi alţi tineri mai puţin înzestraţi şi mai permeabili la moda epocii sunt ardenţi, febricitaţi de viziuni de mântuire individuală şi - mai ales - colectivă, autorul lui Nu rămâne un sceptic şi un sofist, scăpând de sub presiunea adevărurilor "fundamentale" prin chestionarea noţiunii de adevăr. Din această perspectivă, a vâna şi a sublinia contradicţiile tânărului eseist, alternanţele şi răsucirile lui arată o totală neînţelegere a subiectului. Fiindcă Eugen Ionescu tocmai acest lucru vrea să-l dovedească în scandaloasa lui carte: că nu există Adevăr, ci adevăruri şi că, de vreme ce obiectivitatea critică este imposibilă, ne vom asuma integral propria subiectivitate, dându-i curs, exprimând în mod liber o configuraţie emoţională aparte. Ideile circulă, sunt împrumutate şi preluate, pierzându-şi astfel prospeţimea şi valabilitatea. Ele ar trebui să devină expresiile sentimentelor noastre. Toate sistemele filozofice ajung să fie dictate de temperament. Pe un singur adevăr pot conta: pe adevărul meu.

Iar acesta nu este dat, fixat pentru totdeauna, ci variabil, fluctuant, ilustrând de asemenea (dar la un nivel şi mai intim) graficul subiectivităţii, formula proteică a personalităţii. Repulsia autorului faţă de locurile comune, truisme, tabuuri, socluri de statui, catedre rigid-profesorale îl face să înoate mereu împotriva curentului de opinie, să se plaseze programatic în contra direcţiei dominante (ca altădată Maiorescu, unul dintre puţinele lui modele pozitive). Când el însuşi ajunge la capătul analizei, când ar mai avea de făcut parada triumfătoare a încheierii demonstraţiei, se opreşte deodată în loc şi spulberă cu un gest "certitudinile", "definitivul". După ce îl măcelăreşte pe Arghezi, contestându-i totul, refuzându-i orice merit, transformându-i calităţile în defecte, scrie că poeziile argheziene i se par deosebit de frumoase. Înainte să-l fixăm într-o postură, într-o imagine convenţionalizată (nihilistul, negativistul perfect, contestatarul de serviciu), tânărul scriitor s-a retras deja de acolo. Eugen Ionescu ne surâde din altă parte, definiţia de dicţionar a iconoclasmului nu i se mai potriveşte. Locul e gol.

În Tânărul Eugen Ionescu, un studiu pe cât de substanţial, pe atât de incitant, Eugen Simion încearcă să desfacă lacătul acestei personalităţi ascunse, cu suprafeţe derutante, mereu imprevizibilă în atitudini şi reacţii. Întâlnirea criticului cu scriitorul pe care îl citeşte şi vrea să-l înţeleagă pare aproape imposibilă. Fiindcă, la antipodul lui Eugen Ionescu, Eugen Simion e un comentator literar pentru care adevărul există. Fiind, în plus, sistematizabil. Câtuşi de puţin mefient faţă de certitudini, criticul "şaizecist" le caută cu îndârjire, le disociază prudent şi le extrage, cu o vizibilă uşurare, din materia densă a literaturii şi a vieţii. Le aranjează meticulos şi le îmbină în structuri explicative care înfăşoară cât mai strâns textul. Acolo unde Eugen Ionescu pune dinamită pentru a detona clişeele şi a zgudui o scenă culturală cu prea multe majuscule, Eugen Simion caută să refacă, din schijele rămase, drumul invers către spiritul creator; configuraţia din spatele acestor arlechinade şi desfigurări.

Noua formulă propusă le va apărea multora cu totul surprinzătoare. Scepticul, sofistul, histrionul Ionescu ar fi de fapt, în interpretarea critică, un spirit profund religios, asediat de marile întrebări, de rosturile şi finalitatea existenţei. Superficialitatea, neseriozitatea, cinismul vesel sunt nişte măşti sub care se poate întrezări o conştiinţă obsedată de blestematele probleme insolubile. Dar apar, aici, nişte întrebări legitime. De ce este nevoie de o asemenea spectaculoasă deghizare? De ce un spirit religios, cu aspiraţie metafizică, un om pentru care transcendentul nu e o vorbă ca oricare alta, adoptă un comportament social şi intelectual complet opus convingerilor sale lăuntrice? Nu este războiul cu toată lumea şi cu valorile un ocol prea mare pentru a ajunge la nişte convingeri pe care Eugen Ionescu le deţine de la bun început?

Autorul eseului arată, pe larg, pendularea acestui "tânguitor sclipitor" (cu formula lui Noica) între cele două registre: al negaţiei, mai mereu suculentă, mai rar consistentă; şi al întoarcerii ei subite, în propoziţii aproape disperate, înspre o problematică tensionată. Balansul acesta între ironie şi implicare, detaşare cordială şi convulsii interioare, poate fi descoperit şi la alţi colegi de generaţie ai scriitorului: la Octav Şuluţiu, de pildă, cu crizele lui ciclice de disperare. Sunt aceste alunecări dintr-o stare în alta, dintr-o extremă în cealaltă, un simptom de tinereţe? Ori ţin, cumva, de suprastructura mentală a epocii, de un saeculum moral-psihologic? Eugen Simion desenează foarte bine diagrama ionesciană, zigzagul său textual caracteristic: în Nu şi în filele de jurnal, în epistole şi în paginile de teatru ce anunţă viitoarea carieră, pe teren francez. Dincolo de portretul remarcabil făcut artistului la tinereţe, criticul înfăţişează în extensie şi în secţiune transversală atât de variatele refuzuri formulate de Ionescu înainte de a deveni Ionesco. Îl revedem, la scara de 1/1, pe cel ce spune aproape întotdeauna nu şi se ridică, prin nu ştim ce resort, împotrivă. Împotriva atitudinilor critice deja exprimate şi a retorismului în poezie; împotriva lui Tudor Arghezi şi împotriva lui Victor Hugo; împotriva ideologiei şi a oamenilor care servesc Istoria; împotriva Tatălui, "Sartre de Slatina", şi a României lui; împotriva Puterii, Autorităţii, Administraţiei; împotriva evidenţei, logicului, realismului, firescului, naturalului, incontestabilului; împotriva modei şi a canonului. Împotriva tradiţionalismului (nu şi a tradiţiei) şi împotriva unor avangardişti autohtoni, numiţi cu dispreţ "falşi trăsniţi".

Sistematizarea acestei arii a negaţiilor (în toate direcţiile) este completată prin inventarierea şi clasificarea gesturilor de semn contrar, tentativelor de căutare a unui Sens stabil, garantat gnoseologic. Dar, după cercetarea textelor şi analiza lor strânsă, de close reading, criticul nu ajunge decât la identificarea nexului de contrarii; nu şi la justificarea lui. Simptomatic, formule totodată sincere şi vagi, ca "de nu mă-nşel", "n-aş putea da un răspuns clar", "o regulă care ne scapă", "tema rămâne deschisă", se înmulţesc pe măsură ce comentatorul se apropie de nucleul generator al operei lui Eugen Ionescu. Esenţa literaturii acestuia nu poate fi captată dintr-o imposibilitate obiectivă sau dintr-o ineficienţă critică? Eugen Simion "rezolvă", cu eleganţă stilistică, acest punct nodal rămas controversat convertind, pur şi simplu, problematica ionesciană în retorica de care autorul nu poate scăpa. Într-adevăr: fugind de literatură, Ionescu alunecă inevitabil în literatură. El contestă retorica, nolens-volens, cu armele retoricii. Dar nu li se întâmplă astfel tuturor spiritelor aparent - ori profund - negatoare? Nu a devenit şi Cioran, negând sau refuzând sistematic totul, un mare stilist? Şi atunci, care mai este nota personală, individuală a lui Eugen Ionescu, formula sa de unicitate artistică?
Criticul, de fapt, nu poate să pună punctul pe i (de la Ionescu), aşa cum Vladimir Streinu, un excepţional comentator de poezie, ajungea să resimtă o dramă a inteligenţei analitice tot disecând versurile argheziene. Ştia că sunt minunate, dar nu putea explica de ce. La rândul său, Eugen Simion descoperă că Ionescu este un spirit şi cinic, şi religios, dar nu poate da o justificare acestui enorm oximoron. Ieşirea din impas (şi la criticul "şaizecist", şi la cel interbelic) se face mai întâi prin recunoaşterea onestă a limitelor; şi apoi, prin calitatea scriiturii. Creaţia din interiorul criticii literare, proza ideilor mă fac să regret mai puţin alunecarea pe lângă centrul de greutate al unei opere atât de vii.