Nichita Danilov, Centura de castitate,
Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 2007, 104 p.
În contra programului "optzecist" al poeziei tranzitive, Nichita Danilov a făcut de la bun început o lirică simbolică, vizionară şi reflexivă. El a preluat din întreg arsenalul postmodernist (poate şi din versurile lui Geo Dumitrescu) o anumită detaşare "tehnică" de propriile viziuni, împrumutate unor personaje şi expuse într-o ramă colocvială. Poetul şi le asumă, însă nu la suprafaţa textului, ci la un nivel mai profund, în care identităţile, persoanele, măştile contează mai puţin sau deloc.
De aici pornind (şi aici ajungând), întrebările fundamentale şi adevărurile ultime apar în pagină, adesea, prin monologuri şi dialoguri care să facă acceptabilă metafizica. Autorul o percepe direct, dar o filtrează constant în versurile sale, aducând-o în registrul existenţial cotidian, în gesturile, faptele şi replicile de toată ziua. Tensiunea dramatică şi insolitul reprezentărilor sunt astfel asigurate. Iată, în Centura de castitate, două dintre cele mai ilustrative poeme: "Un râu orb merge pe stradă;/ în urma lui clipocesc undele/ împrăştiindu-se pe la răspântii:/ nu rămâne nici un loc neacoperit,/ nici unul necălcat de picioare.// Undele curg peste paşi/ şi peste glasuri înserate:/ râul orb se opreşte la semafor/ picioarele sale încălţate/ în pantofi de mort pipăie asfaltul./ Trecătorii îl iau de mână/ şi-l ajută să treacă pe celălalt trotuar,/ spunându-i: "Luaţi-o pe aici,/ domnule Lethe, pe aici... La dreapta/ sunt casele noastre şi copiii,/ la stânga umbrele şi morţii...»" (Un râu); "În preumblările mele nocturne/ merg pe străzi (mereu în pantă)/ însoţit de două cărămizi:/ «Iubitele mele mâini, le zic,/ de când v-aţi transformat astfel?»/ Iar ele chicotesc,/ aruncând ocheade ciudate una alteia:/ «De când construieşti/ şi construieşti şi nu mai/ termini de construit/ ce-ai început... De atunci ne-am transformat/ în cărămizi şi tăbliţe de lut ars,/ pe dosul palmelor noastre/ e scrisă toată istoria lumii...»/ «Dar ce construiesc eu?»/ «Construieşti o lume nouă/ din care nu se vede/ nici începutul, nici sfârşitul.../ De aceea nu ai mâini,/ nici degete, eşti doar idee şi gând...»// «Gândul cui sunt, am întrebat,/ şi ideea cui?»/ «Eşti propriul tău gând/ care rătăceşte pe străzi/ în căutare de forme,/ iar ideea de tine/ ai pierdut-o, ea s-a rostogolit pe trotuar/ şi acum o calcă toţi în picioare.../ Şi nimeni nu vede strălucind/ în noroi nici aurul,/ nici aura...»" (Aura).
O dată creată imaginea-şoc, desprinsă din zona imposibilităţii şi înşurubată în concret ("Un râu orb merge pe stradă", propoziţie marcată nu întâmplător prin italice), ansamblul se va organiza în jurul ei. Premisei cu deschidere vizionară îi urmează o dezvoltare secvenţială, din aproape în aproape, într-o logică strânsă ce "umanizează" absurdul. Mergând pe stradă, râul Lethe îşi împrăştie undele pe la răspântii, se opreşte la semafor şi pipăie asfaltul cu picioarele încălţate în pantofi de mort. Dacă ar fi ceva mai micuţ, l-am putea vedea urcându-se în maşina proprietate personală (un vehicul al timpului, fireşte), demarând în trombă şi scăpând de agenţii de circulaţie care ar vrea să-l amendeze, dar ar uita să o facă. Lăsând gluma la o parte, Nichita Danilov excelează, aici, în inserţia parabolicului într-un regim realist. Ratat e, în schimb, al doilea poem, unde procedura este transparentă, iar umanizarea, familiarizarea au efecte comice involuntare. Vorbind cu poetul, cărămizile-mâini îi explică acestuia că nu are... mâini. Şi "ideea de tine" e pierdută; de fapt, compromisă prin abordarea superficial-retorică, de către autor, a unei compoziţii lirice pe muchie, în care miraculosul şi obişnuitul diurn, eternul şi cotidianul, Unicul şi omenescul mărunt stau într-un echilibru delicat.
E notabil, la Nichita Danilov, efortul de a utiliza creator retoricile, de a le modula astfel încât, dintr-o artificializare a artificialului, să apară notele esenţiale. Esenţialul este rareori pierdut din vedere, dar, pentru a ajunge în inima lui, poetul se transformă într-un producător laborios, făcând lungi şi complicate ocoluri artistice. Omul şi inanimatele îşi vorbesc în multe versuri, îşi pun întrebări, aleargă pe străzi şi strigă ori ţin discursuri, ca într-un Hyde Park în care adevărurile profeţilor şi năzbâtiile nebunilor se amestecă şi se confundă. O uşă o ia din loc, camera se face şi ea nevăzută, "întunericul a plecat/ a ieşit pe uşă/ înfundându-şi/ jobenul pe ochi". Strada, ca domeniu public, comun, al maximei vizibilităţi, devine scena pe care oamenii, vântul, iarba şi norii se manifestă prin agitaţie bezmetică şi ridicări neştiutoare din umeri: "Seminţele îşi trimit/ tulpinele în văzduh/ şi din disperare oamenii/ îşi frământă mâinile în aer./ Aleargă pe străzi şi strigă:/ Umbra cărui trup e sufletul?/ Da, umbra cărui trup e sufletul?// Vântul ridică din umeri,/ şi iarba şi norii, la fel./ Nimeni nu vede,/ nimeni n-aude,/ nimeni nu înţelege nimic." (Umbre). Pe când condamnatul e "mut", iar călăul "sărută crucea", timpul din clepsidră, singur şi multiplu, vorbeşte: "În timp ce nisipul/ se scurge timpul/ din clepsidră ţine un discurs:/ el e călăul, judecătorul şi victima/ precum şi mulţimea nerăbdătoare/ să audă din gura/ condamnatului/ ultimul cuvânt./ Condamnatul e însă mut/ şi în locul lui călăul/ sărută crucea asfinţitului/ care se răsfrânge/ pe buzele sale arse de sete;/ cuvântul iertare se rostogoleşte/ pe străzi" (Crucea asfinţitului). Când omul pune o întrebare gravă, una din acele blestemate chestiuni insolubile, nimeni nu-i răspunde. Când el tace, înfrânt, acceptându-şi soarta, eternitatea devine extrem de locvace.
Distribuţia dramei este deci şi ea importantă. Apar dialoguri cu copii, mici robinete de nevinovăţie şi înţelepciune (Şotron, Feofan. Pe ţărmul mării), precum şi înscenări cu personaje deja familiare la Nichita Danilov. Unul este bătrânul pictor de biserici Feofan, de ani 94 şi care-şi dă ultima suflare spre finalul volumului (Agonie). Un rol complementar îl joacă bătrâna măicuţă Fevronia, în a cărei proximitate minunile devin posibile. Dacă însă Fevronia este inocenţa întruchipată, fecioara cu riduri care a întors spatele lumii dedicându-şi viaţa lui Cristos, Feofan e un fel de Pan, multiplicat fantastic, cu frunze şi peşti care i s-au lipit "pe tâmple, la subsuori, pe mâini şi pe pleoape". Un poem excelent, în cheia universală, cristică a miracolului, îmi pare Feofan. Vindecare: "L-am văzut coborând scările,/ cu cârjele subsuoară, tropăind/ când pe un picior, când pe altul,/ şi atunci am strigat: stai,/ el însă continua să coboare mai departe/ fredonând aceeaşi melodie/ ce părea să nu aibă nici început şi nici sfârşit;// cobora de parcă totul i-ar fi fost indiferent/ de parcă realitatea ar fi alunecat/ pe lângă el fără să-l atingă/ iar când i-am trecut mâinile/ cruce peste el, de sus în jos/ şi de la dreapta la stânga/ din trupul lui curse o găleată de apă/ şi cârjele lui înmuguriră...".
Un ultim "sertar" în cartea de faţă este cel al reflecţiei propriu-zise. Poetul se dispensează aici de măştile şi personajele sale, de înscenările dramatice, ba chiar şi de mediul liric, pentru a medita singur, faţă în faţă cu cititorul. Imaginile poetice, asocierile insolite, răsturnarea reprezentărilor curente lasă loc filozofării morale, cu atenţie distributivă la tot ce mişună-n jur, şi cu credinţa adâncă în mâna tămăduitoare a dumnezeirii: "Dacă masa înseamnă fluxul şi refluxul dorinţei, individul este imnul înălţat singurătăţii. Învaţă să fii singur şi vei deveni nemuritor. Dar cum poţi vieţui singur, într-un univers plin de cărnuri palpitânde? Între a fi multiplu şi a fi continuu, omul a ales multiplicitatea. (...) Unicul - prezenţa sa multiplă. Masa - concentrarea într-un singur tot, scurgându-se prin degetele întredeschise ale tămăduitoarei Tale mâini..." (Feofan. Clopotniţa). Centura de castitate proiectează aşadar sub cupola metafizică a creştinismului răsăritean multiplicitatea foşnitoare a vieţii: albinele în stupi, peştii "în bancuri rotitoare", "stropii de materie", glasurile "ca nişte grăunţe", o "piele zornăitoare", care "îşi roteşte cu graţie miile sale de celule".
În contrast cu mulţi dintre colegii săi de generaţie, consumaţi sub raport creativ şi redundanţi, Nichita Danilov e un poet încă viu, complex şi imprevizibil, pentru care viitorul sună bine.