Căminul liric - Mănăştur Story, de Andrei Doboş

După explozia cu fragmentaţie a tinerei poezii la începutul anilor 2000, ultima perioadă marchează un vizibil recul. Apar în continuare autori noi, abia ieşiţi de pe băncile Facultăţii ori încă studenţi; dar, cu câteva excepţii, ei nu depăşesc nivelul unor simpli versificatori. Şi nici versuri, baremi formal, nu prea se scriu, căci producătorii de astăzi au deprins deja lecţia lenei artistice şi a comodităţii discursive. Acolo unde poeţii adevăraţi, tensionaţi şi reformatori căutau o transgresare a genului liric, o mutaţie la nivelul sintaxei şi în interiorul lexicului, autorii mimetici se instalează confortabil şi previzibil, scriind versuri fără rimă şi ritm, cap şi coadă, reguli gramaticale şi coerenţă simbolică.

O excepţie este, pe lângă cea reprezentată de Gabi Eftimie, foarte tânărul Andrei Doboş, câştigătorul concursului organizat de editura Vinea (ediţia a XVI-a) şi răsplătit prin însăşi publicarea manuscrisului. Mănăştur Story nu este un volum capabil să-ţi provoace insomnii; dar apar în el câteva poeme care îl scot din anonimat pe autor şi care, înmulţite cumva în viitor, vor face să se vorbească mai mult despre el. Andrei Doboş scrie o poezie voit copilăroasă, proaspătă şi senină, îndatorată vieţii de student şi nopţilor petrecute în conversaţii şi libaţii. Prima diferenţă faţă de tinerii furioşi, fracturişti care, stând în cămine studenţeşti similare, au ilustrat abundent şi memorabil o poetică a revoltei (mizerie fizică, degradare socială, marasm moral), constă în aclimatizarea eului liric. Tânărul de douăzeci şi ceva de ani se mulţumeşte cu foarte puţin şi îşi mitologizează secvenţele biografice în felul în care o fac copiii. Chiar aşa se şi simte: ca un "soldăţoi în pantaloni scurţi", un "animal plăpând şi fără apărare", protejat însă de "duhurile acestor străzi", băiatul mamei care îi scrie email-uri <>nobr>sfătuindu-l să nu-şi neglijeze viitorul. Acesta va fi, neîndoielnic, la fel de solar ca şi trecutul: "pe când aveam picioarele foarte mici şi durdulii,/ iar lumina soarelui speria şoriceii din bucătăria de vară,/ am văzut pe o pătură plină de praf cum o viespe/ cu totul şi cu totul de aur/ murea/ zbătându-şi aripile/ şi aruncându-şi răutatea în eter încetul cu încetul// afară începuseră să vorbească gros tractoarele şi rablele,/ iar tatăl meu tăia satisfăcut un cocoş// o felie de pâine unsă cu salată de vinete// într-o mână în cealaltă o foaie de hârtie/ unsă cu dulceaţă/ prin care dădeam de-a dura viespea/ încovrigat sub masă în mine se întrupa/ fără ca măcar să bănuiesc/ ceva din graţia şi lumina ei." (Într-o dimineaţă, pe când purtam pantaloni scurţi); "am în faţă zidul, zidul cu iederă/ zidul cu flori mici şi putrezite/ plin de crăpături viu colorate// mama îmi vorbeşte încet şi clar/ îmi spune: christoase, e un peşte/ îşi desface aripile, zboară// eu nu-i vorbesc mamei mele nimic/ îmi închei şliţul de la pantaloni/ zidul vorbeşte: loose lips might sink ships// aburul se ridică deasupra mea." (Am în faţă zidul, zidul cu iederă...).

Montajul diferă de la o secţiune la alta, Andrei Doboş scriind fie texte mai elaborate, fie poeme "simple", elementare, asemănătoare Cântecelor eXcesive ale lui Dan Sociu. Nimic excesiv şi convulsiv nu apare însă pe parcursul acestor istorioare infantile şi postadolescentine, cu vârstele bine amestecate. Mănăştur Story e departe de a fi un thriller expresionist. Când mediul scanat ar putea părea crispant, dacă nu terorizant, personajul principal... se dă cu bicicleta. Ghetoul urban e pentru el cel mai frumos loc de pe lume: "şi mă dau cu bicicleta prin mănăştur/ seara, când gelaţii sparg seminţe în faţă la fast-food/ şi îşi admiră frizurile în parbrizele maşinilor./ ador să mă dau cu bicicleta prin mănăştur/ să privesc blocurile afumate/ să trag puternic, în nări, forfota demenţială a şmecherilor./ nu e loc mai frumos în lume decât ăsta./ aici inima mea îşi găseşte pe de-a-ntregul liniştea,/ iar picioarele îmi sunt furnicate plăcut pe pedale." (Capul acestuia rostogolindu-se pe suprafaţa moale a butucului). Unele titluri sunt lungi şi ameninţătoare. Poezia curge însă printre pericolele potenţiale şi în afara lor, într-o suspensie ideală a unui protagonist favorizat. Când acesta e vesel - şi e vesel mai tot timpul -, se dă jos de pe bicicletă şi ţopăie prin oraş ca un cangur, visând la sâni generoşi ori punând mâna pe fundurile bunoacelor întâlnite pe stradă: "ţopăi prin oraş ca un cangur/ îmbrăcat, din creştet până-n tălpi/ în lumină.// sunt fericit/ şi de fericit ce sunt/ pun mâna pe fundul/ tuturor bunoacelor care-mi ies în cale." (Fericit). Altfel, este destul de sfios şi-i plac "tipele pudice", întrucât cu ele se poate construi "un abis de comunicare/ unde se pot întâmpla/ nesfârşite nopţi de desfrâu". Nici fantasmele nu sunt de lepădat; cu atât mai puţin realitatea vie şi caldă, oferind atâtea surprize plăcute. E suficient un gest al bunoacei, pentru ca tânărul să sară de pe scaun şi inima cangurului să ţopăie la rândul ei: "ea doar mi-a făcut un semn/ şi am sărit ca ars/ mi-a făcut un semn abia perceptibil/ cu buza mare şi cărnoasă/ de jos/ l-am văzut şi am sărit ca ars/ de pe scaun// gata şi în stare/ să-i dau totul absolut totul" (Ea doar mi-a făcut).

Erotica flexibilă, interşanjabilă şi amintirile din copilărie inundând spaţiile de viaţă actuală sunt completate, în acelaşi registru afectiv, de colegialităţile şi amiciţiile studenţeşti. La poeţii "milenarişti" prinşi în malaxorul Capitalei, căminul era un mediu oribil, toxic, o imagine a societăţii şi lumii degradate. Un catalizator şi un suport al violenţelor purificatoare. Sângele, sputa, sperma, transpiraţia acră, toate fluidele corporale şi dejecţiile imaginabile intrau în tabloul general şi personal. Căminul lui Andrei Doboş, dimpotrivă, pare un mic paradis. Nu este un loc al singurătăţii "colective", dramatice, un cadru constrângător şi respingător în aceeaşi măsură. Aici colegii discută molcom, beau gospodăreşte şi se tachinează blând. Lobonţiu începe să zică ceva, Carmen are nişte "pantaloni de pijama mişto/ aşa nu-ştiu-cum/ plinuţo-delicaţi cu picăţele", iar Filip, Derevlean şi omul nostru stau "ca - hă hă hă - boii/ lângă cafele". Filip e "cel mai dulce om de pe planetă". Lobonţiu împarte salteaua cu Carmen, iar Derevlean şi Cristina, prietenii lui Lobonţiu, "stau tolăniţi în pat şi vorbesc despre orgasme". "Este ora 17.32 şi încă nu ne-am trezit bine din/ beţia de aseară, care a fost de-a dreptul/ tragică./ aşa zic unii/ însă lobonţiu crede că beţia a fost doar/ conceptuală." (Între Lobonţiu şi Derevlean stau eu).

Obsedantul Lobonţiu are, în cazul de faţă, dreptate. Nici măcar beţiile nu sunt tragice în Mănăştur Story. Faţă de colegii lui de generaţie din anii mai mari, viscerali şi profetici, Andrei Doboş face figură de copil cuminte şi voios, înconjurat de bunoace cu sânii mari, sub un cer "limpede ca ţuica".

Palinca ar fi fost prea tare.

(Cronică preluată din România literară, nr. 22, 6 iunie 2008)