Sania - Ai visat vreodată că ninge?

Nu am încercat niciodată să îţi scriu despre nopţile mele aici. Stau cu fereastra deschisă şi îi ascult pe tataie şi pe mamaie vorbind pe bancă, afară. Aud de fapt doar vocea lui, puternică, gravă ca pământul şi, din când în când, vocea ei, aproape o iluzie, moale şi învăluitoare. Muşc dintr-un măr verde, cald încă. Întuneric, iar întunericul îmi aduce întotdeauna aminte de zăpadă. De tataie trăgându-ne cu sania, seara târziu, pe mine şi pe soră-mea. Ne înfăşura picioarele într-o pătură, pregătită de mamaie, iar noi ne strângeam una pe alta în braţe şi ne imaginam că sania noastră e trasă de un uriaş. Mă întrebam de ce nu lasă umbrele noastre urme în zăpadă. Îmi îngheţau mâinile întotdeauna.

Într-o seară am rămas singură acasă, la ai mei. Curios este că nu-mi aduc aminte unde s-au dus. Adevărul este că, aşa cum îmi aduc eu aminte, m-am trezit singură dintr-o dată. Mă jucam cu păpuşile, iar seara a căzut peste mine ca un val, sufocându-mă aproape. Draperiile erau trase. Nişte draperii roşii, grele, cusute de tati la maşină. Ai mei erau obsedaţi să nu ne vadă vecinii în casă. Şi acum stau pe întuneric în cameră, deşi nu mă poate vedea nimeni.

Am stins lumina şi m-am uitat pe fereastră. M-am urcat pe pervaz, să văd mai bine şi într-o parte şi în alta. Ningea. Pe aleea dintre blocuri felinarele se scufundau în zăpadă. M-am gândit că nu mai vine nimeni, că prin faţa blocului meu nu va mai trece nimeni niciodată, cel puţin nu atâta timp cât ninge. Am îmbrăcat una dintre păpuşi. Apoi am înfăşat-o bine, i-am pus şi o căciuliţă de-a mea de când eram bebe. I-am spus că mergem să vedem cum e lumea când nu mai e nimeni în preajmă. Acum, că am rămas numai noi două, i-am zis, aş putea să te trag eu pe tine cu sania. Când am ajuns însă în hol, sania nu mai era acolo. Mi-am pus haina albă, căciulă, mănuşi şi ghetele negre, urâte, călduroase. Mi-aş fi pus cizmele lungi primite de Crăciun cu câteva zile în urmă, dar una dintre ele avea deja fermoarul stricat. Nu aveam cheie, aşa că am lăsat uşa descuiată. Aş fi vrut să o încui, deşi aveam impresia că oricum nu contează. Ninsoarea deschisese cumva pentru mine o altă uşă, iar eu puteam sa intru şi să ies fără teamă, să mă plimb ca şi cum aş fi fost un om mare, ca şi cum aş fi fost ca acum.

Când m-am trezit, eram în faţa blocului, iar ai mei mă trăgeau de mână spre intrarea în bloc. Mama ar fi vrut să ţipe, ştiam, dar lui taică-meu nu-i plăceau scandalurile în public, şi nu ştiu cum se face că dintr-o dată aleea se umpluse de oameni. Tata cred că avea lacrimi în ochi. Am stat pe coji de nuci tot restul serii. Mama mi-a dat câteva palme, iar tati mi-a vorbit o grămadă. Vroiau să ştie dacă m-am întâlnit cu cineva, dacă am vorbit cu cineva, dacă m-a atins cineva şi dacă am intrat în vreo casă străină. Dintr-o dată, mi-am dat seama că nu mai am păpuşa. Nu am păţit nimic, mama. Nu am păţit nimic, tati, le-am spus. Nu era nimeni pe stradă, nu era decât ninsoarea. Nu mai eraţi voi, nu mai era nimeni altcineva, cine să îmi facă rău? Doar că am pierdut păpuşa. Nu ştiu ce am făcut, doar m-am plimbat până la terenul de joacă şi înapoi. Pe alee, în zăpadă, nu erau decât urmele mele când m-am întors. Nu a trecut nimeni pe aici, tati, de când aţi plecat... şi poate că nici înainte de asta.

Mă priveau. Apoi m-au întrebat unde mi-e paltonul, şi nici asta nu am putut să le spun. De fapt, nu mai ştiam dacă am luat paltonul pe mine sau doar îmi aduc aminte că l-am luat. Unde îţi sunt cizmele, m-au întrebat. Am avut ghetele, am spus... dar nu, ghetele erau în hol, uscate.

Mama m-a dus apoi în baie, a dat drumul la apă fierbinte în cadă şi m-a spălat.

Atunci am întrebat-o şi eu unde s-au dus, de ce m-au lăsat singură. Mama a ridicat mâna şi m-a pleznit peste faţă. "Nu am fost nicăieri, aici am fost." M-a luat apoi în braţe şi a început să plângă. În noaptea aceea am făcut febră.

Dar acum nu mai ninge. Noaptea nu pot dormi, aşa că, după ce mamaie şi tataie intră în casă şi se culcă, ies şi eu şi mă întind pe bancă. Uneori cerul este plin de stele, alteori se adună nori şi se face frig. Prin fereastra deschisă, îl aud pe tataie sforăind. Urmăresc umbra trandafirului de dulceaţă. Apoi se face lumină, încet, încet, iar eu îmi urmăresc pielea topindu-se, dispărând.

În unele zile îmi aduce cineva câte o scrisoare de la tine, şi atunci trebuie să mă trezesc. Acum stau cu ultima ta scrisoare în mână şi ascult vocea lui tataie, din ce în ce mai departe, în grădină, afară. Dacă ai să-mi scrii în fiecare zi, aşa cum spui, nu îi voi mai putea vedea.

Ai visat vreodată că ninge? Ninsorile mele sunt întunecate şi grele, fără lumină, fulgii mari caută bezmetic un punct de sprijin, numai eu stau ghemuită pe sanie, singură. Nu-mi scrie în fiecare zi, dragul meu, te rog, nu-mi scrie. Lasă-mi măcar câteva zile pe an, mai ales iarna, să rămân aici, nevăzută, să ies din nou pe uşa aceasta. Ei toţi au plecat, ştiu, dar eu mă voi întoarce întotdeauna. Promit. Acum lasă-mă să închid ochii, te rog.