Tunel de linişte

Stau amândoi în metrou unul lângă celălalt. Nici măcar nu se ating. Şi-a scos o carte din geantă. Ea. Îşi ţine echilibrul cu greu. În spatele ei, ar putea să-i citească peste umăr, dar îl împiedică pielea ei albă, ceafa dezgolită, pata mică, roşiatică ce se întinde până la umeri. Mâna lui care nu se apropie de gâtul ei. Gâtul ei, ceafa albă, pătată. Goală ceafa ei, mâna lui, degetele lui.

Ea citeşte. Când se eliberează un loc, ea se apropie lent. Sunt atâtea persoane în picioare, un singur loc liber. Iar ea a făcut doar un pas, cu paltonul ei lung, şi toţi s-au oprit ce caută femeia asta ciudată aici. Dacă ea vrea să se aşeze, toţi s-au oprit şi aşteaptă.

Am văzut în geam, pentru o secundă, cum s-a eliberat un loc. Pot să citesc mai comod. Mă îndrept spre scaun şi trenul pare că se opreşte pentru o secundă. Nu ştiu nimic. Expatul acela înalt părea să îmi citească peste umăr. E cald aici. Ceafa mi-a luat foc. Ce caută el aici? Ce caut eu? Citesc. Cartea lunecă peste şine. De fapt nu, nu există poezie. Astăzi am luat metroul, iau metroul ca să citesc. Scurta mea oprire în drumul spre casă. Au înflorit castanii. Chiar în faţa biroului. Literele cuvintele unele într-altele. Şi liliacul, mamei mele îi place liliacul îmi spune Eva, iar eu mă întreb cum vine aia să-ţi placă mama ta. Mie îmi vine în minte 8 miles când mă gândesc la mama. Cleaning out my closet. But not anymore. Şi nici nu-mi pare rău. Liliacul. Eva cumpărând liliac pe fereastra de la maşină. Nu este pic de poezie în viaţa mea. Iar eu nu vorbesc niciodată despre mama. Cuvintele unele în altele, înghesuindu-se, în mine nu-i niciodată linişte decât atunci când urlu.

S-a aşezat lângă ea. A trecut de staţia lui, de fapt nu avea de mers decât una. Nu i-a văzut faţa, are în nări doar mirosul părului ei scurt. Citeşte. Ar putea să înveţe româneşte citind peste umărul ei, dacă nu ar fi ceafa ei pătată. Roşu cărămiziu peste alb. Alb. Mâna ei peste pagina cărţii. Cuvintele într-o nebunie fără margini. Moartea scârţâind din şine. Cartea ei, ceafa ei albă. Cât de departe poţi ajunge?

Pagină peste pagină. Clipa mea dinainte de a mirosi iar liliacul, castanii, fierul şi plasticul şi oamenii de la metrou. Literele. Şi blackberry-ul vibrând în geantă. You're a gadget girl, îi spune Dan. Eu nu. Şi toţi oamenii din jur, toate figurile pe care le-a reţinut, şi ţiganca florăreasă, care a ţintuit-o cu privirea asta nu are nevoie să îşi cumpere flori dar e bine că ne vede, ne ştie aici, şi puştanul de liceu cu părul prins în coadă, împiedicându-se în aripile paltonului ei larg. Şi toţi oamenii pe care îi vede, care o văd pe ea şi trec prin ea, şi toate astea în cartea pe care o citeşte. Şi apoi dintr-o dată îşi dă seama că nu a coborât, că a ajuns la capăt de linie.

A uitat să coboare. Abia acum îşi dă seama. Cuvintele şi imaginile care i se înghesuie în minte, aproape doborând-o. A uitat să coboare, iar acum degetele ei lungi se plimbă peste coperta cărţii, încearcă să pară relaxată. Îi spune în gând, atingându-i uşor pielea cu vârful buzelor stai.

Şi coperta lucioasă, albăstruie a cărţii. A auzit bine, capăt de linie. Şi trenul care se opreşte dintr-o dată, lumina care se stinge încetişor. Se gândeşte ce frumos ar fi am greşit acum am uitat să cobor am citit şi nu am mai ştiut unde se termină toate astea. Şi totul a explodat, iar eu trebuia nu trebuia să fiu aici. Cu expatul acesta care îmi atinge ceafa cu buzele, care îmi priveşte degetele vorbind despre liliacul mamei. Mama Evei. Trenul care porneşte din nou, şi apoi scântei. Întunericul adunându-se. Stai. Furia repezindu-se înainte prin tunel.

Şi-apoi trenul se opreşte. Aripile paltonului ei lung. Stai.