Adăpost al şopârlelor

Am întâlnit o femeie astăzi.

Trec în fiecare zi pe strada aceasta. Vezi casa aceea portocalie cu cei doi copaci tunşi în formă de pară pe pajiştea din faţă?

Toate casele pe care le pot zări de aici sunt portocalii, iar copacii rotunjiţi ca nişte mingi uriaşe de baseball par să fie obsesia cartierului.

Merg în fiecare zi pe lângă acea casă. Îmi duc şi îmi iau copiii de la grădiniţă. Anne. 3 ani. Natalie, 5. Nici una dintre ele nu are părul meu din păcate. Sunt amândouă brunete. Bine că au luat de la ta-su ochii verzi. Ce spui? Poza asta a făcut-o< bărbatu-meu de Crăciun. Urăsc apropierea Crăciunului fără zăpadă. Ai să vezi, e primul tău an aici, nu-i aşa?

Aprob cu ochii mijiţi, încercând să nu îmi arăt mirarea. Îi urmăresc mâinile subţiri, degetele lungi, albăstrii, mişcându-se elegant, ca într-un balet clasic. Are părul cenuşiu.

În spatele ei, prin fereastra închisă, lumina se strecoară în dungi colorate.

Îţi vei simţi pielea întinzându-se până când nu vei mai fi decât un sac inutil în care s-au amestecat oasele, carnea, aerul respirat cu greutate, mâncarea pe care o bagi în tine cu seriozitate în fiecare zi. Plămânii se atrofiază, lumina începe să ţi se strângă în pleoape şi îţi va deveni imposibil să dormi. Toate ninsorile pe care le vei fi trăit vreodată te vor aştepta leneşe în dimineaţa de Crăciun, când vei intra sub duş. Se vor târî ca nişte şopârle minuscule pe pielea ta uscată, te vor trage de păr, de degete, de sâni, de genunchi.

Aici nu ninge niciodată.

Te aşteptai să ningă?

Ştiţi vârtejele acelea de frunze şi praf iscate înainte de furtună? Intru prin vorbele ei ca şi cum aş înainta cu capul ridicat printr-un astfel de vârtej.

Da. Poţi să citeşti cât vrei despre vremea în Miami, poţi să faci baie în piscină în seara de Ajun; în dimineaţa următoare vei aştepta să ningă. Mereu, an după an.

Îmi spuneai de casa aceea.

Da. Şi de şopârle. Ţie îţi plac şopârlele? Mie mi-e teamă de ele.

Şi mie, îmi spun. Dar nu îi răspund nimic.

Uneori intră câte una în cameră. O văd pe tavan. Şi ea aşteaptă. Ne privim una pe cealaltă, exersând nemişcarea. Uneori vine Daniel şi, fără să spună un cuvânt, începe o vânătoare ciudată, în care mâinile lui se transformă pe rând în şerpi sau păianjeni. Vânătoare în care şopârla sfârşeşte mereu între degetele lui mari, butucănoase. Trupul acela micuţ, sfărâmicios. Dar el nu vine întotdeauna, şi atunci...

Buzele i s-au învineţit. Mi se face teamă. Poate nu îi face bine să îmi povestească toate acestea. Poate habar nu au ce fac, ce îi fac ei şi ce îmi fac mie.

Spune-mi despre drumul spre grădiniţă.

Era o plantă acolo. Frunze lungi şi ascuţite, de un verde închis. Adăpost de şopârle, când trecea Anne cu bicicleta pe acolo. Săreau între frunze, dispăreau imediat ce roata se apropia de cozile lor. Avea un steguleţ portocaliu, ca şi cum cineva ar fi vrut să o marcheze: Aici este locul lor.

Al cui?

Al şopârlelor, nu ai înţeles?

Numai Anne mergea pe bicicletă?

Da. Natalie mergea tăcută în urma noastră. Când am venit aici, aduna frunze şi ghinde pe care le lăsam la intrarea în bloc, în grădină. Dacă nu eram atentă, le arunca în piscină.

Şi când nu a mai adunat frunze?

Mă priveşte suspicioasă, cu răutate.

Nu ţi-am spus? În dimineaţa asta planta nu mai era acolo. Pământul era netezit, plat. A rămas numai steagul portocaliu, inutil şi ridicol. Ce-i mai rău este că, pentru cine nu ştie, acolo nu a fost niciodată o plantă. Mă întreb dacă nu cumva numai eu îmi aduc aminte de asta.

Tresare. Apoi rămâne cu privirea fixată pe un colţ al tavanului.

Ştiu. Mă întorc şi eu într-acolo. Apoi mă uit din nou la ea.

Ce crezi că s-a întâmplat cu planta?

Face un efort de a zâmbi, dar fără să îşi schimbe privirea.

Nu mai era nevoie de ea. Au plecat toate.

Şi Anne?

Şi Anne.

Şi Natalie?

Şi Natalie. I-am cumpărat de primul Halloween o punguţă cu şopârle fosforescente. Subţiri, dar făcute dintr-un plastic tare. Nu se temea de şopârle, ca mine şi ca Anne. Ţie îţi e frică de ele?

Ochii nu i s-au mişcat. Vietatea pare ţintuită de tavan, în privirea ei.

Când nu vine Daniel, ce faci?

Tremură. Poate că toţi se înşeală. Poate că totuşi ea e aici, aşa cum sunt şi eu, poate că mâinile ei îşi aduc aminte.

Când nu vine Daniel nu dorm. Iar ea mă priveşte mereu, şi în cele din urmă dispare prin vreo crăpătură pe undeva, pe unde a intrat. Cu lăbuţele ei mişcându-se repede-repede, cu trupul ei alunecos, sticlos.

Atunci mă ridic, şi pornesc într-o vânătoare ciudată prin cameră, iar ochii ei mă urmăresc ca un venin. În cele din urmă, cu şopârla nemişcată în pumn, mă apropii de ea.

Se sfărâmă uşor?

Teama îi alunecă în sâni.

Nu. Uite-o. Are pielea umedă şi rece. Cât timp stă la întuneric, e cuminte. Trebuie să fiu atentă, altfel într-adevăr îşi poate rupe singură coada. Deschide fereastra acum.

Când nu a mai adunat frunze, a început să urmărească şopârlele. I-am spus să nu mai facă asta. I-am spus că se sfărâmă. Apoi am început să urlu la ea. Când am văzut-o căţărată pe biblioteca Annei, cu pumnul strâns, am bătut-o prima dată.

Pielea ei are gust sărat, îmi spun. Obrajii ei trebuie să fie moi, mâinile ei calme şi line pe obrajii mei. Ştie oare?

Ai văzut vreodată ce făcea Natalie cu ele?

Teama îi coboară iute înspre pântecele adormit.

Se sfărâmă, nu ţi-am spus? În mâinile lui Daniel se sfărâmă. Capul, labele, coada. În mâinile lui mă sfărâm.

Îmi arată braţele albe. Iar eu le văd pline de vânătăi.

Nu, nu te sfărâmi. Tu nu eşti şopârlă. Deschide fereastra, te rog.

Se ridică şi se apropie de fereastră, fără a-şi lua privirea de pe mâna mea închisă în pumn.

Rămâi acolo.

Întind mâna şi deschis palma deasupra pervazului. După o secundă de nemişcare, şopârla dispare.

Obrajii tăi trebuie să fie săraţi acum, îmi şopteşte.

Printre gratiile de la geam privim amândouă cartierul ce se întinde dincolo de zidul îmbrăcat în verdeaţă.

Astăzi am cunoscut pe cineva. Astăzi mi-am cunoscut mama.