Iarna de dincolo de marginile oraşului

Fusesem bolnavă aproape două săptămâni, aşa că nu îl văzusem în toată această perioadă.
- Mai bine nu mi-ai fi spus de noaptea aceea când ai avut 40 de grade, mi-a zis dintr-o dată.

Cu ochii închişi, ascultam şinele tramvaiului zbătându-se sub greutatea pământului întreg, claxoanele maşinilor încercând să oprească tot vuietul îngrozitor al străzii. Deschisesem fereastra pentru că la un moment dat nu mai aveam aer. După ce ai zăcut la pat atâtea zile şi coastele te dor din cauza tusei, să faci dragoste înseamnă să îţi îngrămădeşti toată suflarea într-o bulă mică de apă şi să speri că pereţii nu vor fi, în cele din urmă, suficient de elastici.
- Nu merge acolo, Leo.
- Ei, ştii că aş fi ultimul care să o facă. Dar nu el trebuia să îţi pună prosoape reci pe mâini.

Şi mâinile lui se fac pământ rece peste mâinile mele.
- Pe piept.

Şi aerul se retrage tăcut din plămâni, pe fereastra deschisă, pe stradă, sub pământ.
- Pe frunte, pe ochii închişi.

În cele din urmă adorm. Adorm, deşi e ultimul lucru pe care avem voie să-l facem, doi amanţi într-o garsonieră închiriată cu ziua.

Pe sub mine trece un tunel, iar eu îi simt răsuflarea neagră, adâncă, pe buze.

Acum este lumină. Pereţii camerei sunt îmbrăcaţi în lemn roşiatic, de jur împrejur sunt rafturi negre, tot din lemn, pline cu cărţi. Stau într-un balansoar, cu copilul la sân. Cred că doarme. Liniştea prinde forme de vată, care se agaţă de mânerele balansoarului. Încăperea miroase a lapte, a lemn, a pagini vechi de carte şi a tablouri. Aşa cum stau acum, pe peretele din faţa mea, în plină lumină, e o pictură cu o jumătate de ţărm întunecat şi cai năvălind din marea turbată înspre farul negru ce pironeşte colţul drept al tabloului. Am senzaţia că eu privesc de undeva dinspre larg, nu dinspre ţărm.

Prin fereastra închisă fulgi mari de zăpadă îneacă marea. Ţărmul pare că s-a retras de tot. Cred că este dimineaţă, iar eu simt fericirea cum mi se strecoară egoist la sânul liber.
- Ai adormit?

Copilul se smuceşte brusc şi începe să plângă.

Apoi mă trezesc, şi tramvaiul îmi trece prin mijlocul frunţii.
- Da, nu mă simt încă suficient de bine...
- Ştiu.
- Cred că trebuie să mergem. Am o întâlnire la 3.

În timp ce ne îmbrăcăm, îl întreb despre băieţi. Au fost bolnavi, iar eu ascult şi îmi dau seama că tot banalul din lume se opreşte la uşa acestui apartament de furat.

Şi-apoi o altă zi, în aceeaşi vară, adorm din nou şi de data aceasta fetiţa fuge pe scări, dinspre mansarda acoperită cu cărţi înspre grădină. Eu alerg după ea, lăsând în urmă tabloul cu farul meu care nu aruncă nici o lumină. E tot iarnă, şi din spatele grădinii se aude marea, iar Daina a început să rostogolească un bulgăre de zăpadă. Toată vara am făcut oameni de zăpadă din tot ce s-a nimerit: din pământ, din pâine, din jucării, din hârtie, mărgele de sticlă şi carioci. Acum are de gând să facă unul din noroi şi zăpadă, iar eu am s-o ajut.
- Unde eşti, iubito?

Şi Daina se ridică dintr-o dată ţipând, cu faţa şi mâinile murdare, toată un zâmbet. Întorc şi eu capul înspre casă. Vântul îmi aduce câteva fire de păr în ochi. E frig şi bine.

Leo este aplecat deasupra mea, iar pe fereastră oraşul ne priveşte indiferent.
- Nu mai vreau să mai facem dragoste cu fereastra deschisă.
- Zâmbeai în somn. Hai, sus, la duş, am enorm de lucru azi şi nici nu pot să stau mult deseară, Ştefan are febră.

Fiecare zi se termină acasă, acolo unde nu am nici un tablou, nici o mare în spatele grădinii. Doar altcineva care se culcă alături de mine, la fel de indiferent ca şi oraşul.

Visele încep să devină o obişnuinţă. Fac dragoste cu patimă, cu nerăbdare şi cu invidie. Leo nu mă mai trezeşte decât cu 2 minute înainte de ora la care trebuie să plecăm. Nu mă mai întreabă nimic. Nici el. Dar de fiecare dată, fata îl aude vorbind, în vis, la fel cum îl aud eu. De văzut însă nu-l văd decât alături de mine, când deschid ochii. N-am să spun că nu ştiu unde se termină realitatea şi unde începe visul, pentru că ştiu foarte bine. Îmi este foarte clar. Dar la fel de clar este că fata reacţionează la ce face el, la ce spune el, de dincolo de vis. Şi mă întreb ce se întâmplă când eu nu sunt acolo. În vis.
- Pui, mai visezi curcubeul acela?
- Da, dragul meu, îl mai visez uneori.
- Promiţi să nu uiţi să-l visezi din când în când?
- Dap.
- Şi copacii de pe malul mării?
- Îmbrăţişaţi?
- Altfel cum? Au şi un pui.

Râdem amândoi în timp ce el se chinuie să încuie.
- Trebuie să schimbăm broasca asta odată. Vorbeşti tu cu proprietarul?
- Leo?
- Da, iubito?
- Pe ţărmul acela unde se îmbrăţişează copacii... în casa aceea de lemn cu grădină, acolo ai să scrii despre noi?

Mă priveşte cu un aer ştrengar.

Şi-apoi vorbim despre tot ce vorbeşti tu cu soţia, cu vecinul de birou, cu prietenii din facultate la o bere seara, cu copilul după o zi de şcoală. Şi visele merg înainte îmbătrînind, iar eu aştept liniştită ziua în care voi rămâne să mă odihnesc în mansarda roşiatică, printre cărţi şi tablouri, privind iarna mereu la uşa casei noastre.

Într-una din zile, în timp ce dorm cu mâna lui adunându-mi şuviţele de păr de pe faţă.