Au fost multe scări până aici. Văzută prin cercul ăsta de fier, lumea mi se pare netedă, pufoasă şi albă. Mami îmi spune mereu că lumea e plină de unghiuri. Uite-o acolo, s-a aşezat în culoarul strâmt din jurul turnului şi priveşte şi ea ca şi mine înspre plajă. Dad o priveşte pe ea.
Suntem sus, în far. Am urcat cu Mami de mână, iar Dad venea în urmă. Scara se balansa. Ei au început să se întrebe de ce se întâmplă asta. Mami spunea că vânturile ce vin dinspre mare pot fi uneori foarte puternice. Mă gândeam că acum ar putea începe să bată vântul foarte puternic, atât de puternic încât ne-ar lua pe toţi trei pe sus, iar eu aş fi Dorothy, doar că Mami şi Dad ar fi cu mine. Şi-atunci mi-am dat seama că scara se balansa pentru că nu eram decât noi trei pe ea. Când te dai în balansoar, întotdeauna e mai bine să fie cineva la capătul celălalt decât să sari de unul singur. Farul seamănă cu un balansoar, dacă stai bine să te gândeşti, iar noi suntem la capătul ăsta. La capătul celălalt nu este nimeni.
Mami continua să explice, iar Dad îi spunea că nu crede să fie aşa. Oare la capătul celălalt este Tati? Gândul acesta m-a înspăimântat pe moment, pentru că nu vroiam ca în vârful turnului să fie Bucureşti.
- Mami, putem să urcăm până în Bucureşti?
Râsul ei s-a rostogolit ca o cochilie goală de melc între zidurile albe.
- Nu, dragostea mea. De unde ţi-a venit ideea asta?
Mi-a fost ruşine să-i spun teoria mea cu balansoarul. Şi apoi, totul a început mai demult, de când ea se certa cu Tati în camera cealaltă, iar eu ascultam cu capul băgat sub pernă. Atunci mi se părea că ne-am suit cu tot cu camere pe un balansoar, şi de data aceasta eu mă duceam în jos, fiind prea uşoară. Ştiu, ştiu, dacă eşti mai mic, te duci în sus, dar acum era exact invers. Cred că atunci am greşit prima dată, pentru că aş fi vrut cumva să nu mă mai pic, şi tot ce mi-a putut trece prin cap a fost ca în camera cealaltă să nu mai fie doi, ca să nu se mai ducă ei în sus şi eu în jos. De la asta s-a tras totul. Mă întreb ce ar spune Mami dacă ar afla.
Dar eu nu am de gând să îi spun. De aici, de sus, mi-e clar că nu avem cum să ajungem în altă parte. Decât poate în cer. Iar asta dă un bun echilibru.
- Mami, nu ţi se pare că e ca şi cum ne-am da în balansoar cu Dumnezeu?
Mami îmi zâmbeşte din braţele lui Dad. Plaja e rotundă şi elastică, la fel ca mingea mea verde primită de la Dad când am ajuns aici.