Totuşi, dacă insişti să faci fotografii la teatru, ţine cont de câteva lucruri. Alege-ţi piese moderne cu decoruri cât se poate de simple şi actori îmbrăcaţi în haine de stradă. Din câte te cunosc, nu vrei să ai în portofoliul tău un Richard al III-lea cu guler de carton sau o contesă cu pene de gâscă în decolteu. E indicat să mergi la premiere, pentru că atunci e şi presa invitată şi nimeni nu se va mira că faci poze, unde mai pui că vei putea să intri moca. Atârnă-ţi aparatul de gât, iar dacă cei de la intrare te vor întreba de invitaţie, rânjeşte politicos şi spune-le că te aşteaptă reporterul în sală. Ajuns acolo, găseşte-ţi un loc strategic, lângă scenă, în partea dreaptă sau stângă, cât mai aproape de perete. O zonă întunecată, prin urmare eşti relativ pitit. Dacă nu poţi să-i eviţi pe fotoreporteri, încearcă totuşi să te porţi civilizat. Gândeşte-te că nu e vina lor că sunt acolo. La ora aia mai toţi şi-ar dori să fie la bere, dar ce să-i faci dacă şefii i-au trimis pe teren. Partea bună e că nu vor sta până în final, ci doar câteva minute, pentru câteva cadre. Bun. În cazul în care vei fi nevoit să faci conversaţie, laudă-le obiectivele mari şi groase. Îmbujoraţi de mândrie, şi totuşi modeşti, vor polemiza între ei despre calităţile diferitelor aparate, şi nu va trebui decât să dai din când în când din cap, sau să rosteşti un "da??" vag admirativ sau neîncrezător, în timp ce te gândeşti la alte tale.
Începe piesa. Nu uită că nu eşti angajatul regizorului, nu îţi trebuie imagini pentru pliante publicitare, poze pentru mămicile actorilor sau pentru albumul bunicului tău. Nu ai de ce să te simţi obligat să fotocopiezi toate gesturile actorilor. Foarte bine poţi să pozezi doar bocancii lor, doar un sfert din decor, petele de lumina de pe scenă, chipurile spectatorilor. Te priveşte. Sper că ai un aparat silenţios. Mai ai nevoie de trepied şi filme de 400. Nu e indicat să foloseşti un Praktica vechi, deoarece la declanşare, cu sunetele de Kalasnikov pe care le scuipă, îţi garantez că îi vei trezi până şi pe spectatorii din ultimele rânduri. Dacă n-ai trepied, aşează aparatul pe scenă. Fiind în semiîntuneric, nimeni nu o să bage de seamă. Şi dacă da, treaba lor.
La un moment dat, absorbit de imaginile din capul tău, ţi se va năzări că actorii nu se mişcă cum trebuie. Că vezi doamne ar da prea repede sau prea încet din mâini, că stau prea aproape sau prea departe de obiectiv. Ba chiar o să ajungi la concluzia că ar trebui să se apropie cam la cinci metri de aparat, să ridice piciorul drept şi să stea cu mâinile la spate. Bun. Păstrează-ţi concluziile pentru tine. NU! Nu ai voie să îi rogi în timpul spectacolului să se dea câş mai la dreapta sau câş mai la stânga. Nu! Nu ai voie să strigi să stingă reflectorul care-ţi intra în ochiul stâng. Dacă eşti uituc, scrie-ţi cu carioca pe braţul stâng "Nu Sunt Eu Regizorul!". În acest fel vei evita o serie de incidente neplăcute.
La anumite piese numite neconvenţionale să te pregăteşti: cel puţin doi actori o să apară din public, alţi trei o să coboare de pe scenă printre spectatori, printr-o trapă o să se iţească baloane colorate sau marionete. După buget sau inspiraţia scenografului. Cel mai bine pentru tine ar fi să prinzi o piesă în care nişte dansatori vor sta atârnaţi de funii cu capul în jos, plutind deasupra scenei până când sângele li se va scurge din picioare în frunte şi urechi. Nu contează dramaturgul sau numele regizorului. Ai mari şanse să prinzi astfel de spectacole, şi implicit, fotografii suprarealiste.
Din păcate s-ar putea ivi şi situaţii nefericite, jenante chiar. De exemplu, după zece minute de la începerea spectacolului, când abia ai apucat să te încălzeşti, s-ar putea, tiptil, tiptil, să vină regizorul la urechea ta. În acel moment te poţi aştepta la orice, mai puţin la lucruri bune. Am presentimentul că îţi va şopti ferm la ureche: "Domnişorule, sunt regizorul şi te rog să nu mai pozezi". Sper că ţi-e clar ce ai de făcut. Dai din cap, te aşezi cuminte pe un scaun din primele rânduri, şi de acolo faci poze pe furiş. Unele cretine. Nu, nu e vina regizorului. E dreptul lui să-ţi interzică. Unul: poate e şi el fotograf. Doi: poate că a semnat un contract de exclusivitate cu un alt fotograf. Trei: poate că e ciufut. Patru: poate că e posedat de marţieni. Cinci: poate că ai o mutră antipatică. Şase: poate că toate variantele sunt valabile.
În pauza o să ai nevoie de tutun, mare nevoie. Ţigările te vor împiedica să te comporţi iraţional. Dacă, Doamne fereşte, ajungând în dreptul regizorului, blitzul se va declanşa fix la cinci centimetri de retinele dânsului? Ar fi un accident foarte neplăcut. Sper măcar ca o să-ţi ceri scuze, aşa e politicos.
P.S.: Cele mai bune imagini se fac în culise, după spectacol, când se strâng decorurile, actorii se dezbrăcă de roluri şi se scot sticlele din sertare.