Lecţii de fotografie: Cum să-l fotografiezi corect pe Bugs Bunny

Trebuie să te avertizez că un asemenea subiect e destul de dificil pentru un învăţăcel. Îţi trebuie sânge rece, muşchi bine formaţi, ochi ageri de viezure montan, morcovi pentru momeală, şi, desigur, chibrituri suedeze. Înainte de a purcede la drum, studiază bine subiectul şi fotografiile înaintaşilor. Ti se poate întâmpla să te înverzeşti pe la colţurile urechilor, ba chiar o să-ţi treacă prin minte să renunţi la subiect, din moment ce alţii înaintea ta, l-au fotografiat atât de frumos. Ei şi ce! Bugs Bunny nu aparţine nimănui, nici lor, nici ţie! Dacă eşti hapsân şi vrei să ai exclusivitate asupra lui, după ce o să-l pozezi, lipeşte-i cu scuipat o etichetă pe frunte, să ştie toată lumea cine e stăpânul lui Bugs Bunny.

Mi-ai vorbit laudativ despre anumiţi fotografi, însă asta nu înseamnă că ai motive să-i imiţi pas cu pas. Gauguin se întreba la beţie de ce trebuie să-i urmeze pe maeştrii, că doar ei au fost apreciaţi (la un moment dat, de obicei după ce şi-au dat duhul), tocmai pentru că n-au urmat pe nimeni. De aici rezultă că adevărul se află în vin şi că nu trebuie să-i contrazici pe beţivi, mai ales dacă stau cuminţi în faţa obiectivului şi te lăsa să-i pozezi. Beţivii care se uită urât la aparatul tău sunt de soi rău şi nu ai de ce să le faci pe plac. În cazul în care ţi se prind de braţ, îşi lasă balele pe alt tău umăr încercând să-ţi smulgă aparatul pentru a poza decolteul barmaniţei, eu nu pot să-ţi sugerez să le trosneşti o sticlă în cap, pentru că asta aduce a instigare la violenţă. Iar eu nu comit asemenea impoliteţuri, să fie clar.

Să ne întoarcem la subiect. Caută-l pretutindeni, nu se ştie niciodată de unde o să-ţi apară în faţa. Pe stradă, în cofetărie, pe plajă sau în staţia de autobuz, pe treptele Academiei Române, în Parlament, în gară sau la circ. Iepurii de soiul lui stau de obicei în tovărăşia copiilor, din motive lesne de înţeles. Când ai dat de el, nu te tupila ca vânătorul după copaci sau stâlpi, ba chiar n-ai de ce să mergi pâş, pâş, să nu creadă lumea că eşti dus.

Totuşi, tehnică prin învăluire nu e de lepădat. De exemplu, dacă îl găseşti într-o piaţă publică, într-o haită de copii, să nu te repezi să-l pozezi faţă, spate, profil. Sper să ai bafta să-l prinzi la un spectacol de teatru de marionete, acolo nu mai are scăpare.

Ar fi indicat să foloseşti un film alb-negru, pentru că după o vreme o să ţi se acrească de atâtea culori. Pentru încălzire pozează copiii din jur, spectatorii, cerul, porumbeii, chiştoacele de ţigări, bocancii (pentru astfel de situaţii e bine să-i cureţi în fiecare dimineaţă cu peria).

Subiectul se va obişnui cu prezenţa ta şi se va comporta natural. Atât Bugs Bunny cât şi copiii nu se vor ascunde după fustele mamelor sau nu se vor alinia ca la Poliţie, pentru pozele de buletin. Tot pentru astfel de cazuri ar fi înţelept să adopţi o fizionomie prietenoasă, sau măcar neutră, abţine-te de la grimase agonizante, pentru ca prezenţa ta să nu provoace insomnii.

Poate că vei fi surprins de cât de trişti sunt unii, chiar şi la teatrul de păpuşi. Gravi, serioşi de parcă tocmai ar fi recitit Silogismele amărăciunii sau un tratat despre bolile de ficat, se vor aşeza singuri în faţa aparatului tău, se vor încadra de bună voie, instinctiv, pregătiţi să-şi lase siluetele imortalizate pe peliculă.

Foarte rar îmi place să pozez chipuri. Prefer siluete care zac înţepenite în stradă de parcă ar aştepta ceva, oamenii care întorc spatele la obiectiv, sau trupuri care aleargă dezlânat, fără convingere, corpuri de oameni care la un moment dat au uitat unde se grăbesc şi de ce anume. Mă privesc motivele, aşa cum şi pe tine te priveşte de ce îţi place să pozezi animale după gratii.

Fotografiază-l cu blândeţe pe domnul iepure, în aşa fel încât să-ţi facă plăcere să te uiţi la poze şi peste câţiva ani. De fapt sper ca peste o vreme să ţi se facă ruşine de astfel de portrete cuminţele, după ce îţi vor reuşi câteva fotografii adevărate, dar asta e altă poveste. Dacă vei fi prins asupra faptului, adică pozându-l pe Bugs Bunny pe ascuns, în nici un caz să nu spui adevărul. Nimeni nu o să te creadă că fotografiezi doar pentru tine, că nu eşti de la ziar sau de la un post de televiziune. Foloseşte-ţi imaginaţia. Poţi să spui ca eşti de la Centrul de Recensământ al Iepurilor de Oraş. Nu m-aş mira să fi crezut. Aşa cum spunea Nadar la mijlocul secolului al XIX-lea, "Înainte de toate, trebuie să avem credinţa neclintită că niciodată n-am ajuns şi nu vom ajunge la fundul sacului naivităţii omeneşti". De obicei oamenii cred mai uşor în prezicerile apocaliptice ale lui Hâncu sau în leacurile vrăjitoarei Omida, decât în explicaţia de bun simţ "fac fotografiile pentru mine".

După ce vei da filmele la developat, să nu te sperii dacă o să simţi o acreală neliniştită în stomac. Nu va fi un sfârşit de lume dacă portretele nu au ieşit aşa cum ţi-ai dorit, adică ale naibii de bune. Mai grav ar fi să treacă anii, să fii mereu în extaz mistic în privinţa închipuitelor capodopere, să te crezi un geniu persecutat de confraţii invidioşi, să-ţi laşi posteriorul lins de tot felul de arătări, şi pe patul de moarte să conştientizezi că toată viaţa ai fost doar o mediocritate.