Sper că
ţi-ai dat seamă până acum că de fapt în acest manual nu sunt lecţii, consider că cei care predau simfoniile lui Mahler, fac disertaţii despre scrisorile lui Pascal, Sartre sau civilizaţia pigmeilor, ar trebui să fie foarte atenţi la sentinţele de genul aşa da/aşa nu, trebuie/nu trebuie. O studentă de la Arte, din Bucureşti, avea de făcut o simulare de campanie de promovare pentru un produs oarecare, la alegere. Nu ştiu ce au pregătit ceilalţi studenţi, mai ales că din câte am înţeles aceştia au ascultat cu înţelepciune sugestiile profesorului. Probabil
s-au preocupat de promovarea unei sticle de bere, unui şampon, cutii de ness, mă rog, presupun că au fost pragmatici
mulţumindu-l pe profesor. Vor ajunge în Rai. Studenta în cauză a preferat să se gândească la lansarea pe piaţa a conservei din carne de om. Cutia de tablă (în care fusese înainte fasole cu costiţă de porc din neamul porcesc şi nu din cel omenesc), avea scris citeţ, de mână, cu tuş negru, următoarele ingrediente:
60% carne de ministru, 10% carne de strungar, 15% ficat de ţăran, 10% plămân de flautist, 2%ochi de fotograf; sare, condimente. Nu conţine conservanţi, a se păstra la loc întunecos şi rece. Made în Congo.
Sper că
mi-am amintit cu exactitate procentajul, e posibil să fi fost 60% ochi de fotograf şi 2% carne de ministru, în loc de ficat de ţăran poate că era ficat de scriitor, cine mai ştie de atâta timp.
Mi-a plăcut mult ideea, chiar dacă prefer alte ingrediente. Datorită răspunsului primit de studentă, rostit pe un ton grav
ce-a pornit din străfundurile stomacului, din cauza nobilei maturi înfipte în dosul celui din spatele catedrei, înclin să cred că nu era bună conserva. Ar fi trebuit să conţină altceva, ca de exemplu:
70% carne de profesor constipat, 10% creier obosit de profesor, 18% coadă de mătură, 1% simţul umorului.
Anumiţi oameni castrează aşa cum alţii sunt un izvor de inspiraţie, au acel har nepalpabil, intraductibil în cuvinte, care te împinge mereu dincolo, te provoacă să te întrebi singur de ce aşa şi nu altfel, cu o ridicare din sprânceană şi buzele strânse îţi spun mai multe decât o oră petrecută pe băncile facultăţii. În timpul cutremurului din 30 martie 1986 eram
într-un tren accelerat în drum spre Deltă, şi
într-un mod curios toţi pasagerii din vagon dormeau în compartimentele lor,
lansându-mă stăpână peste tot culoarul în care
n-aveam de făcut decât să patrulez şi să simulez podul de la Cernavodă prin arcuiri perfecte ale şirei spinării. La vârsta de 10 ani astfel de preocupări sunt foarte importante
într-un tren adormit ce goneşte în beznă, la fel de vitale ca aburirea geamului şi schiţarea cu degetul de siluete rotunde de pisici, ce uşor puteau fi confundate cu nişte baloane cu urechi, ochi, labe şi cozi stufoase. Unui astfel de desen îi datorez o conversaţie delicioasă cu un bătrân ce
s-a urcat
într-o haltă oarecare, împovărat de un rucsac mirositor a peşte, undiţe şi o cutie cu viermi şi râme. După ce
mi-a comentat cu toată seriozitatea desenele,
m-a lăsat
să-i admir ramele de prins somni mari cât un om, apoi
mi-a povestit despre un băiat isteţ ce
într-o zi,
supărându-se pe lume
s-a cocoţat
într-un copac şi de atunci
n-a mai coborât pe pământ. În pomii din Italia a trăit dânsul, acolo a învăţat,
s-a îndrăgostit, iar când
i-a venit vremea să moară
s-a atârnat de un balon cu urechi şi mustăţi de pisică, dispărând în zare, undeva deasupra unui ocean când verde, când albastru, plin de vietăţi de nemaivăzut, cu pâlnii de apă cenuşie şi peşti zburători. Doar mai târziu aveam să aflu că povestea fusese scrisă de Italo Calvino şi că balonul mortuar
n-avea deloc urechi. Nici mustăţi. Oricum, până când a coborât am discutat despre ploaia de broaşte din Egiptul antic, am polemizat despre trăsuri, trenuri, despre câte şi mai câte. A fost pentru prima dată când un om mare era sincer interesat de vorbele mele, care întreba mereu "de ce aşa, altfel cum crezi că ar arăta, invers nu se poate sau da...".
Nu-mi amintesc deloc cum arăta şi nici vârsta lui, la zece ani orice om trecut de 20 e bătrân. Când am coborât în Tulcea nu
m-am mai gândit deloc la el, ciulind urechile la ce se discuta despre cutremur,
zgâindu-mă la vapoare.
Mi-am amintit de bărbatul din tren doar când am citit pentru prima dată
Baronul din copaci şi de atunci foarte des. Ori de câte ori am regretat că am avut profesori care predau lecţii adormitoare, ori de câte ori am întâlnit oameni cărora nu le plac desenele cu pisici rotunde şi câini pătrăţoşi, ori de câte ori am auzit pe cineva spunând că e o tâmpenie să mai citeşti la maturitate poveştile lui Calvino.
Nu ştiu ce ai priceput până acum, dar nici nu contează foarte mult. Printre altele, dacă vrei ca în viitor să câştigi bani din fotografie, să primeşti comenzi, să obţii sponsorizări şi alte amănunte de genul aceasta, miroase piaţa şi oferă clienţilor ceea ce îşi doresc,
într-un ambalaj lucios cu fundă mare. Să zicem de exemplu că ai un copil de oaie, în cazul acesta mielul se numeşte Mielu de Cartier. Nu te uita la el că are moacă de bleg şi că a fost fătat în China, îţi garantez că e înrudit cu Mioriţa, se trage din vărul berbecului
ce-a lins sare din mâna ciobănaşului ce urma să
ni-l omoare, berbec ce de nenumărate ori a fost apropiat de preacunoscuta oaie. De altfel nici dânsul nu este un
terchea-berchea, un frate geamăn
de-al lui se afla sub pătuţul copilului Ghinghi din satul Nămăieşti şi altul a fost văzut de o persoană de încredere pe străzile din Bucureşti. Ideea e că ai putea
să-l pozezi în funcţie de dorinţa clientului cu o sticlă de bere în mână, sub duş cu clăbuci sexy în cap, la volanul unei Dacii Logan, cu botul
într-un iaurt de coacăze,
într-o maşină de spălat, în tren sau clipind duios în faţa unei macarale. Îl avantajează profilul din dreapta şi clarul pe pupila stângă, privirea eroică de miel învingător. Dacă ar fi fost o mieluşea
i-ar fi stat bine crăcănată cu un trandafir roşu în bot, cu privirea umedă delicat aplecată către buric sau fără blană pe malul mării,
într-un apus zmeuriu. Sau oricum, dar neapărat nudă, iar dacă nu se poate măcar dezgolită de un chilot tanga şi un sutien ca doi nasturi. Pentru o sponsorizare
interesează-te cine are bani de dat, cu ce se ocupă, apoi îţi faci un portofoliu cu mielul înconjurat de şuruburi, mingi de fotbal, cărţi de filosofie sau despre cultivarea sfeclei de zahăr, depinde de profilul firmei sau editurii. Te îmbraci frumos, îţi legi bine şireturile de la pantofi, baţi la uşa care trebuie cu rânjetul de rigoare Bună ziua, bună ziua, nu
v-am mai văzut la bere, ce fund aspectuos aveţi, pot să îndrăznesc..., politeţurile de rigoare. Fireşte că buzunarele îţi vor fi burduşite cu lămâi, numai bune în cazul în care te va apuca o greaţă acută, că doar nu se face să vomiţi în biroul celui care se uită ca viţelul la poze.
Sau ai putea
să-ţi pozezi mielu' doar pentru sufletul tău.
