Dl. Antonel Păşune nu este deloc un om meschin. Ba chiar dimpotrivă. Atunci când îl doare ceva, capul, măseaua sau spatele, nu se vaită ca tot omul, nu, departe de el asemenea slăbiciuni. Nefiind egoist, dl. Păşune se gândeşte mai mult la suferinţele semenilor săi. Să tragem un pic cu ochiul în sala de aşteptare de la dentist, chiar dacă nu e frumos să ne holbăm pe fereastră în case străine. Domnul nostru este acela din colţ, de pe bancă, de lângă palmierul din ghiveci. Nu, nu cel cu batista la gură, ci cel cu ochiul stâng acoperit de falca umflată. Din cabinet se aude un bâzâit sfredelitor, de ai impresia că cineva trece cu freza pe creierul tău. Totuşi, acest zgomot enervant nu acoperă vocea domnului. Nu, deloc. Ignorând durerea ascuţită ce îi trecea din măsea şi gingie, în falcă şi creier, îi explica necunoscutului de lângă el, cel cu batista la gură, că suferinţele lor sunt minore pe lângă ce au îndurat nefericiţii întemniţaţi în pivniţele Castelului Hunedoara.
- Vă spun eu, săracii de ei. Cu vătraie încinse le schingiuiau trupurile, iar cu cleştii le scoteau inimile celor condamnaţi la moarte. Stau să mă gândesc, oare cum procedau? Întâi le spărgeau oasele din piept, coastele, aşa pe viu, cu un ciocan ruginit, apoi cu cleştele, fireşte că murdar, le scoteau inimile. Vă daţi seama ce dureri? Sau poate că leşinau în timp ce le sfărâmau coastele, da, asta cred.
- De unde ştiţi dumneavoastră? Sunteţi istoric? întreabă domnul cu batistă.
Adevărul e că acesta nu-şi dorea să afle răspunsul, a întrebat şi el din politeţe.
- Nu, nu sunt istoric însă am citit pe ici pe colo, şi am fost în vizită la castel, cu şeful meu. Sărmanul de el.
Freza din cabinet se aude în continuare. Dl. Antonel Păşune nu o bagă în seamă. Şi-a adus aminte de şeful lui, cel care cu greutate l-a învoit să meargă la dentist, nu înainte de a-l pune să rezolve un conflict dintre femeia de serviciu şi şoferul firmei. D-lui Păşune, ca un om cumsecade ce e, nu îi place să vadă oameni certaţi, care se bombănesc tot timpul pe la colţuri, aşa că i-a împăcat. Voi nu vă daţi seama privindu-l de la fereastră, însă eu ştiu la ce se gândeşte acum. Îi trece prin minte, mai bine zis prin inimă, un sentiment profund de compasiune faţă de şeful său, un domn cam pe la 55 de ani, care mai are destul până la pensionare. Parcă şi-i vede degeţelele grăsune, ca nişte cârnăciori, aşezate elegant pe clapele unui pian, şi zbang! Aşa a văzut el într-un film iar acum îşi spune că ar fi păcat să i se întâmple necazul şi şefului său. Într-un alt film, un actor de mâna a treia de la Hollywood, ce semăna vag din profil cu şeful său, era pe o masă, legat la mâini. Legat cu funii groase, marinăreşti. Unii i-au pus un şobolan flămând pe burtă, iar peste şobolan o găleată. Animalul nu putea să scape decât printr-un singur loc, prin burta şefului. Pardon. Prin burta personajului din film. Dl. Păşune ar suferi enorm să ştie că în burta şefului său e un şobolan ce îi sfâşie măruntaiele cu dinţii şi cu ghearele. Da, fără nici cea mai mică urmă de îndoială că el nu ar fi stat să se uite cum suferă omul, aşa cum s-a întâmplat cu teroriştii din film. El ar fi pus mâna pe găleată şi i-ar fi scos şobolanul din burtă înainte ce acesta să-i sfâşie şi ficatul. Şi-ar fi învins frica de terorişti, scârba de rozătoare şi sânge. Acum chiar se vede pe el cum se şterge cu un colţ din faţa de masă, de urmele de maţe de pe mâini.
Puţini sunt aceia care în zilele noastre s-ar îndura să scoată un şobolan din burta cuiva, în ipoteza în care un român ar fi capturat de un grup de terorişti asiatici. Eu una nu m-aş atinge de un şoarece nici moartă. Să fie clar!
Domnul cu batistă la gură e palid la faţă. Suferă. Se uită într-un punct fix de pe peretele alb din faţa sa, şi din când în când vede stele verzi, vineţii şi roşii. Bâzâitul frezei îl scoate din minţi şi îi vine să spargă ceva dar nu e în stare. Dacă s-ar ridica brusc de pe scaun ar simţi freza drept în poalele capului, deşi dentistul se ocupă acum de măselele altui domn. După cum se observă, dl. Păşune, fiind altruist şi gândindu-se acum la suferinţele braconierilor muşcaţi de crocodili, este mult mai fericit decât domnul cu batista la gură. Doar vag mai simte durerea. Aşa, ca într-o doară, ca să nu uite de ce a venit la dentist. Sesizând starea proastă în care se află vecinul său de sală de aşteptare, îi spune:
- M-a rugat nevastă-mea să cumpăr nuci, când plec de aici. Nu ştiţi unde se găsesc mai ieftine, în piaţă, de la ţărani, sau la magazin? Vai ce-mi mai plăceau mie nucile când eram mic. Primăvară mă înverzeam tot de la coji apoi mi se înnegreau mâinile, îmi rămâneau aşa, pătate. Îmi plăcea mai ales să le sparg între dinţi. Cranţ, cranţ! Aşa făceam. Nu are farmec să le spargi cu ciocanul, ci aşa, între măsele.
Domnul cu batistă la gură nu a spus nimic. Nimic prin viu grai. Doar s-a uitat la dl. Păşune într-un anumit fel care l-a făcut pe acesta să tacă. Dacă scaunul ar fi fost un pic mai înalt, iar picioarele dl. Păşune un pic mai scurte, fără îndoială că acesta şi le-ar fi bălăngănit cu plăcere. Uitaţi-vă un pic la el cum îşi întinde picioarele şi le mişcă în stânga şi în dreapta. Acum din nou se gândeşte, de data aceasta la şofer. Îi trece prin minte că şoferul are o muncă tare periculoasă, şi că oricând acesta se poate trezi cu maşina într-un stâlp sau pe calea ferată, cu motorul mort. Adevărul e că multe accidente se întâmplă în zilele noastre. Cum şoferul e mic de statură şi slab nu ar cădea atât de uşor din copac, în cazul în care în accidentul ipotetic trupul i-ar ieşi prin parbriz şi s-ar opri în crengile unui stejar. Aşa crede dl. Păşune. Mereu i-au plăcut stejarii şi ghindele.
Nu ştiu dacă realizaţi câte a pierdut în viaţă domnul nostru pentru că nu are micul carton de plastic care să-i permită accesul la biblioteca publică. Dacă ar fi citit tratate serioase despre istoria cruzimii, zeci de cărţi istorice despre obiceiurile barbarilor, documente care privesc procesele Inchiziţiei sau volume despre modul în care poliţiile secrete din diferite state îşi anchetau (sau anchetează) deţinuţii politici, atunci mai mult ca sigur că el ar fi fost mai fericit. Ar fi avut ocazia să se gândească la cum ar fi oferit el un pahar de apă deţinuţilor, în pauzele dintre bătăi, cum ar fi şters de sânge spinările celor biciuiţi, cum ar fi strâns într-un săculeţ unghiile smulse pe care le-ar fi dat apoi schingiuitului, să şi le lipească acasă.
Regret dar a început ploaia şi nu are sens să mai stăm cu nasul lipit de fereastră şi să ne uităm la cei doi. Din câte îmi dau seama bâzâitul din cabinet a încetat, iar peste două minute drăguţa asistentă îi va invita pe dl. Păşune pe scaun.
(Articol preluat din agora ON line)