Prin Spania, cu Thalia...

Am ajuns la Madrid puţin după prînz. Termometrul de la ieşirea din aeroport indica 39 de grade Celsius, ceasurile: 13:30.

Paparazzi lui Vişniec, au ajuns pentru prima oară în Spania. Noi suntem, cei cinci din trupa de teatru care vă juca piesa Paparazzi în limba catalană...în premieră mondială.

Ne cheamă:
Bogdan - regizorul - bărbos, cu o figură foarte serioasă dar plin de umor şi de un calm greu de zdruncinat, mereu ironic şi vorbind alungit, cu o zeflemea care face însă plăcere

Gabi - figură de prinţ slav, isteţime de bufon avînd întotdeauna în mînecă un compliment care ascunde cel puţin o ironie şi care provoacă hohote de rîs generale

Ionuţ - mereu cu zîmbetul pe faţă, dar dornic să fie considerat un om responsabil, serios şi matur. Poate cîndva o să-i reuşească, deocamdată are doar 23 de ani... dacă ar citi asta s-ar necăji foarte tare şi ar vorbi o jumătate de oră despre cît de greşite lucruri credem noi despre el...

Mirela - doamna Mafalda-i se mai spune...ca o pisică mare. Cînd alintată, cînd leneşă, cînd nervoasă şi vrînd ca toată lumea s-o asculte. Cele mai multe glume se fac cu şi despre ea fiindcă şi cînd se supără e la fel de plăcută ca atunci cînd rîde - tare şi din toată inima.

Anca - cea care scrie acest jurnal, încercînd să păstreze pe hîrtie ceva din ceea ce se păstrează cel mai bine în suflet - prietenia, înfruntările, lupta cu tine şi cu timpul, tot ceea ce înseamnă o plămădire în teatru - adică totul cu ardere maximă căci se întîmplă doar o dată şi apoi dispare undeva în amintire...

Teatrul - cea mai efemeră dintre toate artele! O clipă de bucurie şi-apoi gata... din nou muncă şi transpiraţie şi ardere...

La ora 16:00 avem tren spre Alicante. Mîncăm ceva în aeroport, vizităm magazinele, căldură mare... un cuplu aleargă în jurul aeroportului... Jogging! E şi o oră potrivită pentru asta.

În gară, aşteptăm destul de mult, trenul are întîrziere douăzeci de minute. Ne simţim ca acasă!
În tren aer condiţionat, ascultăm muzică în căşti. Avem mai multe variante dar alegem muzică spaniolă. Sună bine şi ne ajută să intram în atmosferă... Începem să realizam că suntem în Spania. Naşul nu ne cere biletele, fiindcă au fost verificate la intrarea pe peron, în schimb ne aduce căşti noi şi bomboane inscripţionate cu sigla companiei de căi ferate cu care călătorim. Ne îndulcim, în timp ce trenul parcă încearcă să recupereze întîrzierea de la plecare.

Pe fereastră se văd întinderi de pămînt galben ca lutul, aride, cu tufe uscate din loc în loc. Vorbim româneşte, iar unul dintre copiii care au locuri cu părinţii lîngă noi îşi întreabă tatăl în ce limbă vorbim. El nu ştie să-i răspundă, dar ne priveşte cu simpatie. Ne facem şi noi ca n-am înţeles şi îi zîmbim...

Am ajuns la Alicante. În gară ne aşteaptă toţi actorii spanioli şi regizorul lor, Juan Luis, cu maşina. Facem un prim tur al oraşului. S-a înserat, însă peisajul este feeric. Micul port Alicante e plin de lumini. În zare se vede muntele pe care se află castelul Santa Barbara. Din unghiul din care privim se vede desenat în stîncă profilul unui maur. Facem fotografii. Juan Luis ne spune că numele oraşului - Alicante - înseamnă sute de lumini, llums centos... Restul lumii susţine altă variantă - un nume arab. Adevărul pare neimportant de această dată.

Într-un mic golf se odihnesc iahturi elegante, iar de jur împrejur, un lanţ de restaurante şi discoteci îşi etalează firmele luminoase colorate. Trecem prin faţa lor, muzica se schimbă, într-un teatru de vară se aude un concert al unui cunoscut (aflăm noi) cîntăreţ de flamenco. Nu vedem nimic fiindcă teatrul este împrejmuit cu gard înalt şi destulă lume curioasă s-a căţărat deja să fure cu ochiul ceva din spectacol.

Ne grăbim însă către universitate, care este la cîţiva km de oraş.
Cătălina, românca din Alicante, care i-a uimit pînă şi pe spanioli cu o energie debordantă, este în plină vervă. Este în Spania deja de 18 ani. Şi-a luat de curînd doctoratul în literatură şi este profesor titular la catedra de filologie a Universităţii din Alicante. Suntem mîndri de ea, ca şi soţul ei Gabi, spaniol din Valencia. S-au cunoscut acum 15 ani şi s-au şi căsătorit. Dragoste la prima vedere. Fetiţa lor, Alex a împlinit 12 ani. Toţi ne însoţesc în campus şi se întrec să ne povestească tot ce ne va fi de folos în timpul şederii aici.

Gabi vorbeşte româneşte cu consoane moi, dar foarte corect. Un cuplu de care suntem cu toţii îndrăgostiţi. I-am cunoscut la Bucureşti cînd, alături de trupa de actori spanioli, au fost invitaţi în România. Cătălina este şefa proiectului aici în Spania, iar acum este gazdă şi vrea ca totul să fie la înălţime. Şi totul este la înălţime.

Ajungem în camere. Respirăm uşuraţi fiindcă... avem aer condiţionat. Altfel căldura ar fi fost de nesuportat, mai ales pentru noi, mai puţin obişnuiţi cu temperaturile exagerate ale acestei veri.

Deşi locuim într-un cămin studenţesc, condiţiile sunt excelente. Suntem cazaţi în camere de prima categorie, dar am auzit că nici studenţii n-o duc mai rău. E-adevărat însă, taxa de pensiune completă şi studii pentru un an este de ...6000 de euro.

După masa pe care am luat-o în cantina căminului studenţesc, ne îndreptăm din nou spre oraş.

Ne plimbăm pe explanada-faleză - plină de palmieri şi curmali sălbatici cu miros exotic. De-o parte şi de alta, zeci de comercianţi de nimicuri pentru turişti te fac să te simţi dintr-o dată în vacanţă... Cîţiva pictori îşi exersează mîna făcînd portrete. Ne zîmbesc desenaţi în creion, Robert de Niro, Schwarzeneger, Tom Cruise... Peste tot plutesc baloane de săpun în care se reflectă luminile colorate ale oraşului. Îmi răsună în minte versurile lui Dinescu:
"De-ai adormi iubito pe linia ferată... În pieţe s-or dă gratis baloane de săpun"...


Se vede Mediterana...


PS: Citiţi detalii despre acest proiect teatral în Agenda Culturală