Sunetele unei Lavaliere coregrafice

Julien Trambouze este artist sonor, membru al echipei spectacolului-instalaţie Cvartet pentru o lavalieră, spectacol conceput de Vava Ştefănescu şi dansat de Carmen Coţofană, Mihaela Dancs şi Mihai Mihalcea (care l-a înlocuit după primele trei spectacole pe Adrian Stoian).

Denise Rădulescu: Cum vezi relaţia sunet-imagine în acest spectacol?
Julien Trambouze: Pentru mine relaţia dintre sunet şi imagine rămâne o reflecţie a sufletului, un limbaj străin intenţiilor mele. Să spunem că o văd ca pe un tango al şchiopilor, un rendez vous de la care lipsesc îndrăgostiţi... De fapt nu sunt deloc un "retinian"... relaţia este mai mult de ordinul "te urmăresc, mă urmăreşti", totul funcţionează pe baza spontaneităţii fiecăruia. Este şi un fel de joc despre digresiune, un melanj al sub-culturilor noastre care se ciocnesc şi fuzionează sau nu.

În mare parte sunetele sunt brute (fără mixaje sau tratament particular); sunt înregistrări ale mişcării trupurilor dansatorilor, zgomote care formează un tip de câmp sonor al vieţii cotidiene. De altfel în perioada de repetiţii i-am înregistrat pe parcursul a câteva săptămâni tocmai pentru a crea o relaţie strânsă între ei şi sunet, sunetul propriu. Cel puţin aceasta este interpretarea mea.

D.R.: Are sunetul tău o imagine proprie? Se confundă ea cu imaginea pe care dansatorii o emană?
J.T.: Sunetul pentru mine se situează între kitsch-ul german al anilor '80, muzica industrială şi poate şi cea în epoca barocului italian. Îmi place să cred că sunetul este cel mai sensibil receptor, un fel de burete pe care ador să îl trec prin ape sărate. Sunetul pe care îl simt cel mai aproape de mine este stângaci, imperfect, care nu îşi respectă nici forma, nici fondul. El poate fi foarte emoţionant, extrem de minimalist şi totodată absolut superficial.

Există un canal prin care sunetul şi imaginea comunică, se leagă unul de celălalt, însă sunetul are capacitatea de a dispărea pentru a se travesti mai bine. Leitmotivul experienţei mele îl reprezintă o frază a lui George Orwell pe care acesta a scris-o într-o noapte de bombardament la Londra şi care a devenit fundamentul prospecţiilor moderne: "Nimic nu e adevărat, totul e posibil." Ca să fiu mai explicit: ceea ce văd a avut deja loc, iar ceea ce aud la fel. Astfel sunetele sunt "înşirate" pe un fir care ne creează conexiuni în propria memorie şi care ne face să ne întrebăm dacă am mai auzit acel sunet, acum cât timp şi de ce mi-l amintesc? În Cvartet pentru o lavalieră folosesc şi sunet emis live şi înregistrat chiar în timpul spectacolului pe care îl redifuzez pe parcurs. Este un element naturalist, aproape documentarist şi probabil că este (de)formaţia mea profesională care mă impulsionează să fac asta.

D.R.: În Cvartet pentru o lavalieră sunetul funcţionează ca un element director pentru mişcare? Dansatorii "dansează pe muzica" ta?
J.T.: Este vorba despre două coregrafii juxtapuse (una vizuală, iar cealaltă sonoră), însă nu mi-am propus să dirijez, mai degrabă să declanşez mişcarea, să provoc interpretarea.

D.R.: Ştiu că spectacolul diferă într-o anumită măsură de la o reprezentaţie la alta. Există şi momente fixe în structura Cvartetului?
J.T.: Acest performance este aleatoriu, cu patru personaje suficient de meteo-sensibile încât să nu poată interpreta mereu la fel. Imaginea cutiei rămâne neschimbată, însă instalaţia sonoră şi desfăşurarea se schimbă. După cum vrem noi, cred. Deci o surpriză de fiecare dată.

D.R.: Merci!
J.T.::)


P.S.: "Noi, clipeam din pleoape. O clipită, aşa se chema asta. Un mic fulger negru, o cortină care cade şi care se ridică, şi gata: a avut loc o întrerupere. Ochiul se umezeşte, lumea dispare. Nu poţi să-ţi închipui ce efect răcoritor are. Patru mii de repausuri într-o oră. Patru mii de mici evaziuni. Şi când spun patru mii..." (J. P. Sartre)

Sunt Denise Rădulescu şi spun patru mii de lumi ale lui Julien Trambouze.


Ascultaţi o temă din spectacolul Cvartet pentru o lavalieră, compusă de Julien Trambouze:

"Tema 1" (1,45 Mb).