Nu mi-am propus niciodată nimic. Decît o dată, demult: să nu fac literatură

E în topul personal al majorităţii criticilor literari. Nu face nimic special pentru asta. Nu face nimic special pentru a ieşi în evidenţă. Doar scrie. Iar literatura ei, cultivîndu-şi cochet diferenţa faţă de ce se poartă în materie de scris, iese în evidenţă. S-a spus despre ea că vine în continuarea suprarealiştilor, dar şi că încheie capitolul numit textualism în literatura română. A publicat pînă acum trei cărţi - poezie, fără a fi poezie în sens uzual - iar acum pregăteşte un roman. În două cuvinte: Adela. Greceanu.


Elena Vlădăreanu: Mireasa cu şosete roşii. După cum vezi, încep cu prezentul. Asta pentru că abia aştept să citesc romanul şi pentru că pare atît de diferit faţă de ceea ce ai scris pînă acum. Este într-adevăr atît de diferit?
Adela Greceanu: Dac-ai şti, Elena, ce nerăbdătoare şi curioasă sînt eu să citesc romanul ăsta... Mai ales că nu sînt prozatoare. Dar "poezia" mea are "poveste". Mai ales că nu am imaginaţie. Dar aud bine. În 2004 am început să transcriu vocile unor personaje feminine din copilărie. Nu mi-a fost greu să "montez" cinci caractere, foarte diferite între ele. Ba chiar m-am distrat pe cinste lăsîndu-le să-şi spună fiecare povestea. După nişte zeci de pagini, mi-am dat seama că lucrurile încep să se lege, că am cinci personaje care funcţionează împreună. Şi că fiecare dintre ele e un alt limbaj. Astfel că m-am distrat în continuare legînd poveştile (limbajele), fără să folosesc vreo substanţă adezivă. Nu există, în prima parte, narator.

Nu atît povestea e importantă aici, ci felul în care este spusă. Limbajul înseamnă multe lucruri. Stil, dar şi consecvenţă în stilul respectiv, o anume rigoare, deci o anume nuanţă de la care, dacă te abaţi, falsezi. Şi, după alte cîteva zeci de pagini, mi-am zis: asta e situaţia, scriu un roman. Tanti Sofica, naşa Lena, mătuşa Zizi, verişoara Pulheria şi mireasa aveau încă multe de spus. Şi le-am lăsat să spună. Am mers pe mîna lor. De-acum ştiam că sînt puternice. La un moment dat, am intervenit totuşi în sensul că am pus stop. Ele ar fi continuat aşa pînă la ziuă (că totul se petrece în noaptea dinaintea unei nunţi).

Mi-au trebuit cîteva luni pînă am dibuit continuarea. Dacă în prima parte e multă gălăgie (cinci femei, chiar dacă una dintre ele e moartă, pot face destul tărăboi), în partea a doua e foarte multă tăcere. I-am dat jos şosetele miresei şi am lăsat-o singură. Mult a fost pînă i-am prins vocea diurnă, cum îmi place mie să zic. Acum am ajuns să ştiu perfect ce ar face şi ce nu ar face, ce ar zice şi ce nu ar zice. Ştiu cu ce se îmbracă, deşi nu spun asta nicăieri în carte, sper că se vede. Am încredere totală în ea. Una peste alta, nu cumva toate astea înseamnă şi că am imaginaţie, şi că sînt prozatoare? În orice caz, prin toate astea da, Mireasa cu şosete roşii diferă mult de ce am scris pînă acum.

E.V.: Crezi în separarea clară a genurilor, adică îţi spui "ok, pînă acum am scris poezie, de aici încolo este altceva" sau, dimpotrivă, încurajezi încălecarea lor?
A.G.: Niciodată nu mi-am spus "ok, pînă acum am scris poezie, de aici încolo este altceva". Nu ştiu dacă asta-i de bine sau de rău. Ştiu însă că n-am avut niciodată un "plan", un "proiect", un "program". Nu mi-am propus niciodată nimic. Decît o dată, demult: să nu fac literatură. Nu prea îmi era mie clar ce însemna asta. Acum aş traduce acel "nu vreau să fac literatură" aşa: nu vreau decît să fiu cît mai mult eu însămi, să nu alunec în nici un clişeu, să nu vreau ce nu mi se potriveşte. Şi toate au venit cumva de la sine.

Am încercat - şi nu-i uşor - să fiu mereu pe fază, să fiu disponibilă, dacă e rost de scris. Merg pe instinct. Instinctul e rigoare. Instinctul e un creier cu inimă. Sau o inimă cu creier, nu mă pot hotărî. Poate e şi una, şi alta. Ba, aş merge mai departe, instinctul sînt eu. Nu am încredere prea mare în conştient. Fiindcă e prost. Conştientul maimuţăreşte inconştientul. Iar la inconştient nu prea avem acces şi, chiar dacă, printr-o minune, aş avea acces nelimitat, nu e bine să-ţi faci de lucru prea mult pe-acolo. Şi-atunci apare instinctul - un mediator între ei.

Pe la 18 ani m-a întrebat care-i treaba cu scrisul, din ce se compune un text. Şi am umblat sub capotă. Şi m-am speriat. Fiindcă mi-am dat seama că, dacă aflu cum se mişcă rotiţele, nu mai pot să scriu. Dacă se strică mecanismul, îl abandonez. N-ai ce să repari aici, dacă nu merge. Pînă acum, nu mi s-a întîmplat decît o dată. În felul meu, la fiecare carte m-am aruncat cu capul înainte. Dacă a ieşit poezie, foarte bine. Dacă iese un roman, iarăşi e foarte bine. Mă prind eu înainte să termin de scris spre ce se îndreaptă vehiculul. Dar nu mă interesează asta prea tare. Totul e s-o duc la bun sfîrşit, o dată începută o carte.

Structura vine la pachet cu substanţa. Îmi face bine să mă prefac că nu ştiu ce fac atunci cînd scriu. Să nu mă bag în seamă. Să scriu, dacă-i de scris. Am numit cîndva asta, împreună cu Nora Iuga şi cu Octavian Soviany, cvasiliteratură. Ceea ce însemna şi că genurile literare se amestecă într-o veselie. Sînt o struţo-cămilă. Şi mă simt grozav în pielea asta, fiindcă e a mea. Dar nu încurajez pe nimeni să facă la fel. Doamne fereşte! Fiecare să facă aşa cum i se potriveşte. Vorba lui Dan Lungu: "Talentul este, în bună măsură, capacitatea de a fi tu însuţi".

E.V.: Mireasa cu şosete roşii în zece rînduri.
A.G.: Am răspuns la prima întrebare. Şi sînt mai mult de zece rînduri.

E.V.: Cînd te-am auzit vorbind prima dată despre acest proiect abia începuseşi să lucrezi la el, dar aveai titlul. Nu i-ai spus niciodată titlu de lucru, ăsta era. Întotdeauna e aşa? Întotdeauna ai titlul înainte de a începe să lucrezi? Nu ai impresia că scrii doar pentru a explica titlul?
A.G.: Adevărul este că nu mă pricep la titluri. Zău, nu fac pe nebuna. Dar mi-am dat seama că problema asta a mea poate fi transformată în atuul meu. De pildă, în volumul de debut am, pe la mijloc, un "Cuprins" în care zic eu că fiecare text are de fapt un titlu, numai că titlul e lăsat înăuntru, în poem, că de ce să-l spînzur în capul paginii, şi îi invitam într-un fel pe cititori să descopere ei titlul fiecărui text. Nu, niciodată pînă la Mireasă n-am avut titlul de la început. Am avut, cel mult, variante, ca la Înţelegerea drept în inimă. Acum, titlul a apărut odată cu primele pagini. Nu am avut nici o clipă impresia că scriu doar pentru a-l explica. Şi dacă aş fi apucat-o pe altă cale, cred că tot i-aş fi lăsat titlul ăsta, că-mi place.

E.V.: Legat de întrebarea de mai sus, tu chiar ai o adevărată obsesie a titlurilor. Primul tău volum, acela celebru, de negăsit, care te-a transformat într-o poetă textualistă, în marginea de azi a literaturii contemporane - mă refer, desigur, la antologia lui Marin Mincu, De la Leonid Dimov la Adela Greceanu - era chiar Titlul volumului meu care mă preocupă atît de mult. O carte scrisă la Sibiu. Îţi mai aminteşti contextul în care ai scris acea carte?
A.G.: Cum am zis mai sus, am o mare problemă cu titlurile. De aceea primul meu volum, de zici că-i celebru - să nu exagerăm totuşi, iar dacă-i celebru, însă de negăsit, n-am făcut nimic -, nici nu are titlu. Pe copertă este începutul primului text: Titlul volumului meu, care mă preocupă atît de mult... Antologia lui Marin Mincu, Poezia română actuală (vezi că e invers, de la Adela Greceanu la Leonid Dimov ), a făcut ca brusc numele meu să devină cunoscut.

Nu ştiu cîţi dintre cei care s-au întrebat, pe bună dreptate, "cine mai e şi Adela Greceanu asta" au şi citit. Nu-mi fac iluzii. Cred că destul de puţini. Cît priveşte textualismul, am fost un fel de monsieur Jourdain. Am făcut textualism fără să ştiu că aşa îi zice. De fapt, n-am făcut nici un textualism. Am făcut povestea mea. Care a picat mănuşă pe povestea lui Marin Mincu. El a avut atunci un curaj nebun să-şi înceapă ditamai antologia de poezie română actuală cu o debutantă, o "cvasi-necunoscută", cum a zis Soviany, că de aici mi-a venit titlul pentru a doua carte, Domnişoara Cvasi.

Nu doar că-mi amintesc foarte bine contextul în care am scris prima carte, dar şi ţin enorm la acel context. Fiindcă atunci am deschis eu ochii. Era o vară blîndă la Sibiu, era tihnă, şi era un farmec al locului, pe care abia atunci îl descopeream. Erau seri portocalii, prietenoase, erau ore albastre lungi, cu umbre leneşe, erau obloane verzi (le avem şi acum), prin care lumina intra dungată în casă... Eram îndrăgostită de toate astea şi vara aceea a rămas pentru mine "vara trecută". Lumea pentru prima oară. Accesul la ea a venit prin scris. Ceea ce deja e dubios. Mult mai tîrziu mi-am dat seama, oricît de patetic ar suna, că la mine totul trece prin scris, aşa cum fericirea unora trece prin stomac. Dacă nu era scrisul, poate n-ar fi existat "vara trecută".

E.V.: Literatura ta dă impresia de intimism şi, ciudat, în acelaşi timp de impersonal. Scrii despre tine? Adela Greceanu este "Domnişoara Cvasi"? Sau scopul literaturii nu este tocmai acela de a scrie despre noi înşine?
A.G.: Poate că literatura nu e decît o îngînare a vieţii. Un tic. Sau ceva prin care am impresia că înţeleg mai bine ce mi se întîmplă. În orice caz, prin scris încerc să ţin pasul cu mine. Să nu rămîn în urmă faţă de mine. Aşa că Adela Greceanu a fost pînă la un moment dat şi într-o oarecare măsură "Domnişoara Cvasi". Dar a continuat să meargă mai departe şi, atîta vreme cît Adelei Greceanu i se întîmplă lucruri, eu am de scris.

E.V.: Ai cîştigat vreun ban din scris? Din literatură adică, pentru că şi tu trăieşti aşa cum o face marea majoritate a scriitorilor români: presă. Crezi că presa este cea mai bună soluţie pentru un scriitor, cea mai la îndemînă? Tu ce ai fi putut face - nu ce ţi-ar fi plăcut! - dacă nu ai fi făcut presă?
A.G.: Am primit bani numai din nişte lecturi publice şi din nişte premii pe cartea de debut. Sînt plătită pentru articolele din reviste, între care Dilema veche, Secolul XXI, Time Out şi Harper's Bazaar. Nu ştiu dacă pentru toţi scriitorii presa e cea mai bună soluţie. Eu m-am pomenit aici şi îmi convine. Dacă aş avea din ce să trăiesc, aş renunţa la orice slujbă. Cel mult, mi-aş păstra o colaborare pe undeva. Nu m-a atras nici o meserie. Nici presă n-aş fi crezut că sînt în stare să fac, în nici un caz radio. Eram tare complexată de vocea mea mică şi de accentul de Sibiu cînd am venit, în 1998, la Radio România Cultural.

E.V.: A trecut ceva timp de atunci. Înţeleg că pregăteşti o emisiune nouă.
A.G.: Din 29 februarie 2008 o să am o emisiune nou-nouţă, o altfel de revistă literară vorbită, care nu va suna ca un curs la Universitate, şi nici ca o revistă citită de pe hîrtie la microfon. A fost o întreagă tevatură cu această emisiune. Am făcut un proiect pentru înnoirea "Revistei literare radio", emisiune ce se difuzează duminica, între 12-13. Proiectul a fost aprobat de conducerea Radioului. Urma să preiau emisiunea. Cei care fac "Revista literară radio" acum, Teodora Stanciu, Cristian Bleotu şi Ioan Adam, au protestat împotriva acestei decizii. Au protestat şi în afara instituţiei, în sensul că au adunat semnături de la personalităţi culturale pentru susţinerea actualei formule, fără să precizeze cine şi cu ce proiect ar fi înlocuit-o. Conducerea instituţiei a găsit o soluţie de compromis. Astfel că ei rămîn cu "Revista literară radio", duminica, iar eu voi face o altfel de revistă literară.

Într-o vreme cînd nu mai e nici o problemă să te informezi, e o mare greşeală să spui că nu ai concurenţă fiindcă eşti singurul post de radio cultural. Concurenţa e teribilă, astfel încît s-ar putea să nici nu fim în competiţie. În emisiunea mea voi încerca să ţin pasul cu literatura de azi folosind toate uneltele pe care emisia radio mi le oferă. Radioul nu e un canal prin care vărsăm cu toptanul cuvinte. Radioul e o trusă de unelte pe care, dacă nu le foloseşti, publicul te taxează. În sensul că nu te ascultă. Am de gînd să folosesc la maximum toate uneltele. Vă spun doar că în prima ediţie au putut fi ascultaţi, între alţii, Raymond Federman şi Lawrence Ferlinghetti. Aşa că rămîneţi pe recepţie!


Personal Top 3

E.V.: Trei scriitori preferaţi.
A.G.: Kafka, Gellu Naum, Amos Oz.

E.V.: Trei scriitori celebri pe care nu i-ai putut citi.
A.G.: Thomas Mann, Orhan Pamuk, James Joyce (dar n-am renunţat!).

E.V.: Trei cărţi fără de care: 1. Ai fi scris altfel.
A.G.: Iustin Panţa, Obiecte mişcate (mi-a dat curaj să amestec poezia cu proza), Gellu Naum (mi-a dat curaj să mă gîndesc în scris la întîmplări de pe "partea cealaltă"), Amos Oz (care mi-a adus aminte să mă mai uit în scris şi în jurul meu, fără să uit de "partea cealaltă").

E.V.: 2. Nu ţi-ai imagina biblioteca.
A.G.: Micul prinţ de Antoine de Saint-Exupéry, Zenobia de Gellu Naum, Eros şi magie în Renaştere. 1484 de Ioan Petru Culianu.

E.V.: 3. Ai fi putut trăi fără nici o problemă.
A.G.: Să fim serioşi! Aş fi putut să trăiesc bine-mersi fără nici o carte. Şi nu numai eu. În fond, literatura este o invenţie, nu un dat. În afară de lucrurile elementare, apă, hrană, aer, somn, un minim confort, cred, o s-o spun, oricît de patetic ar suna, că o problemă e dacă trăim fără dragoste.

E.V.: Trei filme (cum vrei tu, de bine sau de rău).
A.G.: De bine: Mulholland Drive (David Lynch), Lost in Translation (Sofia Coppola), In the Mood for Love (Wong Kar-Wai).

E.V.: Trei femei & trei bărbaţi.
A.G.: Mama, Nora Iuga, Elena Ruse; tata, Romeo Ruse şi încă cineva, nu spui cine, persoană importantă.

E.V.: Trei pisici.
A.G.: Ursulina Păpuşescu, Griguţă, Pisulina.

E.V.: Trei locuri.
A.G.: Casa noastră cu grădină de la Sibiu, popasul Pustnicul, Blutgasse (o străduţă din Viena).

E.V.: Trei lucruri pe care trebuie să le faci cel puţin o dată în viaţă.
A.G.: Să te pui în pielea unuia mai amărît decît tine, să faci un copil, să te îndrăgosteşti.


(Interviu preluat din Suplimentul de cultură, februarie 2008)

Citiţi un fragment din cartea Mireasa cu şosete roşii.
Citiţi un fragment din cartea Înţelegerea drept la inimă.