Cu o vagă urmă de regret (şi acesta ipocrit), trebuie să continui povestea scriitorului perdant din Grădina lui Ion, care se "răzbună" pe Ei (nu mă întrebaţi cine sunt Ei), mânjind foile albe cu litere negre ale cărţilor, cu o cariocă roşie. Totuşi, cum nu sunt sigură de identitatea mâzgălitorului, şi oricum nu vreau să-l demasc, îl voi boteza cu un nume fictiv. Să-l cheme Ion Tristescu. I se potriveşte, zic eu. Cu o lună în urmă a aflat cum se foloseşte Internetul, după ani lungi de îndârjire patologică în ale refuzului de a folosi calculatorul. Cu două degete tastează, ţac, ţac, cu limba strânsă între dinţi, şi cu ţigara lângă cotul stâng, ce se fumează singură în scrumieră. Un coleg de pahar l-a dus la café netul fără cafea, după o ceartă la cuţite pe seama Nopţii de Sânziene a lui Eliade. Nu ştiu exact de ce s-au certat cu alţi doi indivizi, dar nu a fost a bună, din moment ce la ora închiderii chelneriţa a strâns cu făraşul cioburile şi resturile de pahare. În fine. Poetul cel tânăr şi nepletos, oleacă postmodernist şi o ţâră fracturist (deşi nimeni în afară de el nu l-a inclus în aceste curente), l-a liniştit pe dl. Ion Tristescu spunându-i că nu e nevoie să aştepte dimineaţa, ora de deschidere a bibliotecii, când pot căuta pe Internet dovada copleşitoare a faptului că ei şi numai ei au dreptate. Din câte am auzit dl. Tristescu şi-a vândut de mult cărţile de acasă, precum şi masa (oricum nu-i folosea, mănâncă prin străini), şifonierul (tot nu are haine multe), fotoliile şi scaunele (nu primeşte musafiri, aşa că erau de prisos), patul (arcurile erau stricate, doarme mai bine pe jos, pe saltea), şi perdeaua (asta chiar că nu-i plăcea deloc, dacă vor vecinii să se uite la fundul lui păros, e treaba lor).
Problema lui e că nu ştie când să se oprească. Deşteptu' de amic i-a spus să tasteze un site care avea în adresă numele lui Mircea Eliade (www.eliade.net), iar Ion Tristescu aşa a făcut, aşteptându-se, în mod cu totul absurd, să găsească referiri la opera filosofului. Nu a priceput de ce automat a fost trimis pe un alt site, unde a găsit poze cu un individ în şosete şi tricou roşu, lângă o vitrină cu bibelouri, apoi pe acelaşi individ împungând cu degetul aerul, oarecum duios, umbra de la bliţ conturându-i trupul într-un mod metafizic, ar spune unii, dar nu şi dl. Tristescu, care s-a tot holbat şi a tot citit, întrebându-se din când în când, cu voce tare, ce caută el acolo, când ar fi putut foarte bine să se enerveze în altă parte. Nu ştiu când a început să tasteze cu câte trei degete de la fiecare mână, când a dat peste poza individului sprijinit de o statuie, sau când i-a citit creaţiile. La un moment dat a încercat să trimită un e-mail, tastând cu pumnul, fireşte că nu i-a reuşit performanţa.
L-au dat afară din sala de Internet, spunându-i ceva de genul să se beţivească la el acasă şi să nu mai înjure ca mitocanul în locuri publice. Păi da! Înjurăturile lui porcoase i-au deranjat pe puştii ce stăteau pe site-uri porno şi pe cele trei domnişoare ce-şi făceau lipeala pe chat cu cinci arabi exportatori de gumă de mestecat, rahat turcesc şi smochine. Trebuie să menţionez că d-lui Tristescu nu-i plac nici smochinele. Şi nici arabii exportatori de gumă de mestecat, rahat turcesc şi smochine. În schimb îi plac domnişoarele care se întâlnesc cu arabii exportatori de gumă de mestecat, rahat şi smochine, datorită anumitor calităţi pe care a avut de multe ori ocazia să le constate pe salteaua care a înlocuit cu succes rolul fostului său pat cu arcuri stricate.