Pînă acum Jurnalul de vacanţă vă oferă călătorii prin:
1. Canada (cu Anton)
2. Malta (cu Virgil Oprina şi Oltea Şerban-Pârâu)
3. New York (cu Daniel Cristea-Enache)
4. Fiji şi Los Angeles (cu Alfred Schwartz)
5. Paris - Buddha Bar (cu Irina Şarcane)
6. Venezuela (cu Geta Pop)
7. Belgia (cu Luiza Ilie)
8. Luxemburg (cu Marina)
9. Sankt Petersburg (cu Cristina Bazavan)
10. 2 Mai şi Vama Veche (cu Oltea Şerban-Pârâu)
11. Gura Portiţei (cu Suzana Has)
12. (Spre) Cagliari (cu Octavia)
13. Turcia (cu Ada Demirgian)
14. Iugoslavia (cu Martin Zick)
15. Sf. Gheorghe (cu Alex Leo Şerban)
16. Alicante (cu Anca Constantin)
17. Egipt (cu Marina)
18. Portugalia (cu Adina Someşan)
19. Mallorca (cu Ioana Marin)
În curînd urmează Creta şi poate şi alte locuri speciale, toate în aceasta rubrică a Atelierului LiterNet.
****
Moeciu
A fost ziua muntelui. Am plecat pe întuneric, sub un cer negru după ploaia zdravănă din noapte. Rece. S-a luminat fără soare.
Serpentinele... O zi noroasă, marcată de umezeală... Ceaţă în vale, aşa cum priveam de pe serpentine urcând. Iarba mai verde ca niciodată. Nuanţe de verde. Alternanţa de păşuni şi pădure, ca nişte covoraşe. În vale casele de jucărie, şoseaua şerpuind şi tot felul de detalii pe care parcă trecând pe lângă ele nu le-am observat dar pe care de sus, de la sute de metri depărtare, le desluşeam. Fără oameni, fără oi sau vaci la păscut. Peisajul mirific oferindu-se cu totul. Am oprit pe un loc de refugiu, Pădure pe tot versantul. Aer minunat. Umezeală pe frunze. Linişte, chiar dacă la intervale nu mari trecea câte o maşină.
După fiecare curbă câte o cabană , cate o pensiune, câte un camping în aşteptarea oaspeţilor. Spre vânzare celebra brânză afumată. O porţiune de curbe este împodobită cu statui. Oarecum în stilul triumfător al anilor '80 dar ineditul prezenţei lor acolo dă farmec.
Câte o potecă şerpuieşte până jos în vale. Ba se mai zăreşte câte un ţăran la coasă. La întoarcere, eliberaţi de încordarea problemei ce era de rezolvat, am ieşit din şosea spre a pătrunde în universul satului Moeciu. De JOS, de SUS, nu mai ţin minte şi e irelevant.
Această pseudo-şosea, deteriorată în mare parte, se strecoară prin defileu în valea pe care o admirasem de la înălţimea serpentinelor. Pe lângă un firicel de apă, pe sub un perete de stâncă. Casă după casă, turism agrar cu confort măsurat în 'margarete'. Şi deodată se deschide o oază miraculoasă. Într-un spaţiu mult lărgit, după ce văzusem o cabană de invidiat lângă o scobitură de stâncă, crezând că aceea este un suprem nivel de dorinţă, iată că apare complexul de hotel şi restaurant, Grădiştea. Două hoteluri după model occidental, valorificând lemnul şi albul peretelui asortat cu puzderie de flori la ferestre. Termopane peste tot, acoperiş cu ţiglă modernă. Teren de tenis pe zgură, sală de masaj şi bazin. Cu 30 dolari pe noapte ai acces la toate astea.
Am intrat în restaurantul exterior de lemn, într-o formă modernistă. Lemn, lemn, lemn... Lemn lustruit, lăcuit, lemn masiv şi puternica percepţie a lemnului cald şi automat asociat în mintea mea cu belşugul. Lemn... De altfel am auzit că totul a pornit de la faptul că un producător de cherestea din zonă nu ştia ce să facă la un moment dat cu cantitatea de rumeguş. Drept care s-a gândit să îl folosească pentru încălzirea unor camere de hotel. De-acum se prefigurează deja o staţiune turistică.
Dar să reintrăm în restaurant... De la intrare te întâmpină vuietul ponderat al unei căderi de apă. O amenajare decorativă cu o moară de apă. Apoi cursul apei pe sub podea până la o porţiune unde podeaua are ochiuri mari de geam prin care se vede jocul apei limpezi de munte. Acolo alte căderi de apă, Decorul e completat de o fântână cu ciutură. Acoperişul cade oblic în unghi mare, de aici inedite colţuri şi unghere, pe două nivele. Ferestre mari , termopan, lumină naturală şi umbră înlăturată de lămpi electrice. Am urcat la etaj, separeuri create din valurile acoperişului. O sală de dans, boxe pentru muzică inserate în tavan. Scaune din acelaşi lemn masiv lustruit. Mese lungi. Blitzuri prin restaurant, semn că nu doar noi eram pentru prima dată acolo. Multe mese rezervate. Până să vină felurile de mâncare am admirat pe fereastră multitudinea de plante pe metru pătrat. Culori diferite, forme diverse lumina de munte pe verdele dominant. La o masă de lângă noi un grup de francezi şi români, volubili cât cuprinde. La altă masă oameni de la o firmă, cu laptop-ul deschis, discutau despre probleme de serviciu. Chelnerii joviali. Mâncare delicioasă, vinul casei în ulcică de lut. Dacă aş face cronica gastronomică din Caţavencu aş vorbi şi despre toaletă, fără nici o muscă, perfectă.
Am ieşit afară, ploaia se oprise şi deja se umpluse şi terasa. Oamenii ieşiseră din nou la plimbare şi am zărit pe culmea din faţă un grup care urca pe o potecă şerpuind destul de abrupt, pierzându-se la un moment dat într-o pădure. Din loc în loc erau căpiţe de fân, câte un gard de lemn. Chiar păşunile păreau tunse astfel încât ofereau nuanţe diferite. Privind roată, m-am simţit aidoma ca în Elveţia. Am urcat în maşină şi prudent am luat-o pe drumul de întoarcere cu geamul deschis, culegând florile ce se ofereau generoase. Copii sosind din drumeţie şi cu poftă de mâncare. Muncitori care lucrau la drum. Comercianţii de artizanat şi din nou şoseaua principală, sus, tot mai sus. Privind din nou în vale, am căutat să ghicesc mica staţiune dar deja am pierdut-o sub munte , compensând cu alte cabane ce împânzesc zona.
Cu fiecare curbă altă privelişte se deschide până departe. S-a luminat cerul şi sufletul s-a mai liniştit. Până la Câmpulung, simţi încă muntele aproape de tine.
Despre Câmpulung poate altădată... Îmi pare un oraş de blazon străvechi pentru spaţiul de dincoace de munţi.