Pînă acum Jurnalul de vacanţă vă oferă călătorii prin:
1. Canada (cu Anton)
2. Malta (cu Virgil Oprina şi Oltea Şerban-Pârâu)
3. New York (cu Daniel Cristea-Enache)
4. Fiji şi Los Angeles (cu Alfred Schwartz)
5. Paris - Buddha Bar (cu Irina Şarcane)
6. Venezuela (cu Geta Pop)
7. Belgia (cu Luiza Ilie)
8. Luxemburg (cu Marina)
9. Sankt Petersburg (cu Cristina Bazavan)
10. 2 Mai şi Vama Veche (cu Oltea Şerban-Pârâu)
11. Gura Portiţei (cu Suzana Has)
12. (Spre) Cagliari (cu Octavia)
13. Turcia (cu Ada Demirgian)
14. Iugoslavia (cu Martin Zick)
15. Sf. Gheorghe (cu Alex Leo Şerban)
16. Alicante (cu Anca Constantin)
17. Egipt (cu Marina)
18. Portugalia (cu Adina Someşan)
În curînd urmează Moeciu, Creta şi încă multe alte locuri speciale toate în aceasta rubrică a Atelierului LiterNet.
****
Miere în paradis
Şi ce dacă toată lumea ştie cum e să ai emoţii înaintea unei călătorii? Eu trebuie să-ţi povestesc cum a început totul!
Cînd îţi organizezi nunta nu e totul ca în filme şi oricum nu prea e nimic romantic în a numără tacîmurile şi a avea grijă ca bunica să ajungă la timp la oficierea căsătoriei; şi vine şi ea, ultima seară de dinainte în care oricum te perpeleşti şi fără să ai parte de o mega-surpriză.
În seara dinaintea evenimentului am primit un cadou sub forma unui plic.
Ştii cîte pot încăpea într-un plic?
**
"Vă rugăm să vă fixaţi centurile de siguranţă"; era prima oară cînd zburam şi aveam adunate în mine tot soiul de senzaţii amestecate cu scene din filmele în care diverse chestii nu mai funcţionează, unul dintre motoare moare şi ei îşi dau ultimul sărut!
"Slavă Domnului, stau lîngă hublou: văd aripa; unu, doi, trei, niturile par OK"
Mi-am făcut vreo zece cruci, ceilalţi călători se uitau ciudat la mine, ca şi cînd aş fi ştiut ceva...
De fapt am probleme cu controlul; orice situaţie în care pierd controlul mă stresează peste măsură; desigur zborul părea a fi una dintre cele mai stresante situaţii şi atunci de ce mi-a plăcut atît de mult?!
M-am simţit minunat poate şi pentru că am văzut Alpii Italiei ca în palmă, pentru că Roma părea o machetă şi pentru că Sardinia începea în rama dreaptă şi se termina în rama stîngă a ochelarilor mei; am suferit atunci pentru acei mulţi care nu au părăsit niciodată oraşul în care s-au născut...
**
Aeroportul din Palma de Mallorca este uriaş avînd în vedere că vorbim de o insulă de doar 3600 km pătraţi.
Dacă eşti pasionat de statistică pot să-ţi spun că în medie în fiecare zi se înregistrează în Palma 650 de zboruri, recordul fiind de 850 într-o singură zi!
Şi iat-o pe Ana; Ana Fernandez Fernandez de care nu am cum să nu-ţi povestesc deoarece am invidiat-o din prima secundă în care am văzut-o. Mică, extrem de energică şi întotdeauna cu ţinuta adecvată ne-a preluat din aeroport părînd să se bucure de fiecare zi de muncă. Şi m-am gîndit la mine şi la cum arată o zi de muncă obişnuită pentru mine.
**
E deja bine; de fapt e bine rău de tot! Clima este atît de blîndă! Este cald fără să fie sufocant şi ceea ce poate deranja este umiditatea foarte ridicată (80-90%) cu care eu personal m-am împăcat destul de puţin (sunt născută la munte!)
Trebuie să-ţi povestesc că din punctul de vedere al vegetaţiei Mallorca este locul din care aş putea relata perfecţiunea. Palmierii, atît de mulţi, de înalţi şi de zgomotoşi (au un foşnet aparte) sunt peste tot. Totul pare supradimensionat, ficuşii sunt copaci în toată regula, leandrul creşte peste tot, cu superbe flori de culoare roşie, roz sau albă, cactuşii sunt aproape impunători (opuntia mai ales) şi peste tot hibiscus. Am auzit că dacă vrei să vezi spectacol este indicat să ajungi în Mallorca primăvara, în luna martie cînd portocalii, lămîii, alunii şi migdalii sunt înfloriţi.
A încerca să descrii cuiva un miros este ca şi cînd ai încerca să "explici" o culoare unui orb; totuşi am să încerc. Aerul are aici un miros dulce, condimentat şi uşor lasciv. Este o combinaţie de miros de conifere cu iasomie şi cu ceva picant ca... ardeiul iute, totul încălzit şi amestecat cu sare. Nu este un miros proaspăt, nu te revigorează ci dimpotrivă te îndeamnă să leneveşti, te pofteşte să-ţi faci siesta.
**
Citeam undeva că o insulă este întotdeauna ceva special fiind expresia supremă a izolării de restul lumii dar ce te faci cînd insula este o lume în sine? Aşa este Mallorca - un mini continent, cu toate formele de relief posibile, un mare semn de exclamare.
**
El Arenal
El Arenal este staţiunea aglomerată din golful Palmei (NE-ul insulei) în care am locuit o săptămînă. Înainte să plecam am navigat pe Internet încercînd să diger cît mai multe informaţii posibile şi m-am îngrozit. Peste tot El Arenal era descrisă ca fiind staţiunea tipică, aglomerată şi caracteristică pentru turismul cel distrugător de natură. Într-un fel aşa şi e; nu poţi să ajungi în Mallorca şi să te mulţumeşti cu El Arenal. Este curat, este plin de hoteluri, care mai de care mai speciale; restaurantele, terasele sunt ca în cărţile poştale: sunt acolo, gata să te primească. Plaja curată dar prea puţin sălbatică pentru gustul meu. Este civilizat! Dacă eşti un turist blazat şi vrei doar să te odihneşti şi să ieşi seara îmbrăcat "frumos" e perfect.
N-am să-ţi povestesc ceea ce poţi citi oricînd în orice pliant. Vreau să-ţi spun doar că în Arenal este interesantă natura umană. Vizibil ancoraţi în fenomenul numit turism, localnicii, începînd cu bătrînul de pe stradă şi terminînd cu recepţionerul cu mustăţi şi bărbuţă a la Don Quijote par a avea un singur scop în viaţă, acela de a te face să te simţi regele insulei. Sunt calzi, zîmbitori, au un mod dulce de a saluta (ola!) şi ştiu să-ţi dea restul pînă la ultimul cent. Par a fi spanioli în vacanţă chiar dacă sunt la locul de muncă. Vorbesc, vorbesc şi iar vorbesc şi sunt toţi extrem de energici.
Turiştii sunt turişti, îi recunoşti imediat după detaşarea cu care circulă în toate direcţiile şi după felul în care dezvoltă o relaţie specială cu aparatul de fotografiat. Cei mai mulţi vin din Franţa, Anglia şi Germania. Mă voi opri asupra germanilor care sunt o specie aparte.
Ei au încercat şi au reuşit să creeze o mică Germanie doar pentru ei. Nestingheriţi de palmieri şi de mirosul mării. singura distracţie pe care o găsesc este aceea de a străbate dus-întors drumul de la hotel la berăria din colţ. Sunt zgomotoşi şi de neînţeles în încăpăţînarea lor de a consuma aceleaşi alimente în fiecare zi: cartofi prăjiţi, hamburger şi bere, foarte multă bere. Există în El Arenal o zonă numita "bier strasse", un păienjeniş de străduţe pline cu berării; dacă nu eşti atent uiţi că eşti în Mallorca deoarece începînd cu firmele localurilor, trecînd prin meniu şi terminînd cu limba în care eşti abordat dacă te nimereşti pe acolo totul este în germană. În timpul weekend-ului şoferii autocarelor care poartă turiştii prin insulă evită aceste străzi deoarece relaxaţii purtători de burţi beroase se deplasează haotic nemaiştiind unde se termină trotuarele...
Manacor - Porto Cristo - Cuevas dels Hams - Cuevas del Drach
Drumul din Arenal către Manacor poate deveni delicios dacă eşti atent la morile de vînt care sunt presărate printre gospodăriile din zonă centrală a insulei. Iniţial morile de vînt erau destinate extragerii apei, Mallorca fiind o insulă fără rîuri. Dotaţi cu pompe electrice localnicii păstrează toţi aceste cîndva harnice mori în prezent ajunse elemente decorative. Unele proaspăt vopsite, altele ruginite şi cu palele în descompunere, morile de vînt din Mallorca au un farmec aparte mai ales proiectate pe fundalul unui cîmp proaspăt secerat.
Al doilea oraş ca mărime (după Palma de Mallorca), Manacor este un oraş industrial: "not beautiful town" cum spunea Ana. În Manacor celebră este producţia de mobilă şi de perle. Nu poţi, nu se cade, să mergi în Mallorca şi să nu vezi o fabrică de perle; şi dacă vrei să şi cumperi cîte ceva să cauţi neapărat "Majorica - first quality". Nefiind la fel de preţioase ca perlele veritabile şi nefiind nici perle de cultură, perlele de care îţi povestesc sunt rezultatul unui proces tehnologic care se străduieşte să copieze natură: un nucleu de opalină este scufundat de 20-30 de ori într-un fluid care reproduce sideful perlei veritabile. Fabrica de perle Majorica din Manacor este ca o jucărie, este asemeni globului de sticlă pe care l-am avut toţi în copilărie, este o întreagă lume prinsă într-un clopot de sticlă.
În Manacor unele clădiri au aspect neterminat. În trecut statul scutea de la plata impozitelor acele familii care aveau casele încă în construcţie; astfel orice colţ lăsat nevopsit, orice balcon neterminat indicau faptul că acea casă nu este încă gata. În prezent legea cu pricina a fost corectată dar unele case au rămas în continuare neterminate...
Fiind insulă şi deci cu atît mai mult expusă cotropitorilor care veneau pe mare, Mallorca nu are decît un singur oraş port: Palma. Restul oraşelor sunt uşor retrase spre interiorul insulei avînd fiecare cîte un oraş- port.
Porto Cristo este portul oraşului Manacor.
Aici am savurat o salată de ton pe o terasă amplasată extrem de original (pe un fel de refugiu avînd în dreapta şoseaua iar în stînga promenada suspendată) şi am vizitat două peşteri.
Cuevas dels Hams este poate una dintre cele mai ciudate peşteri în care am intrat. Stalactictele au forma care a şi dat numele peşterii: aceea a unui cîrlig de pescuit; ai senzaţia că în adîncimea, liniştea şi întunecimea peşterii, la un moment dat, nu se ştie de ce şi cum a început să bată un vînt care le-a schimbat sensul de creştere / cădere, sfidînd gravitaţia.
În schimb, peştera lacului Martell, Cuevas del Drach impresionează prin dimensiuni. Şi atunci cînd perfecţiunea întîlnirii dintre o stalactită şi o stalacmită se combină cu un concert de muzică de cameră interpretat în bărcuţe luminate alunecînd pe lac nu poţi să nu te gîndeşti (în lună de miere fiind) că aşa ar trebui să fie un cuplu perfect: o coloană rezultată din unirea perfectă a ceva ce coboară cu ceva care urcă, un progres obţinut prin susţinerea reciprocă şi prin împărţirea efortului...
Şi pentru că nu e cazul să oftezi brusc acum din cauza mea am să te întorc cu picioarele pe pămînt spunîndu-ţi că în Mallorca subsolul aparţine proprietarului terenului de deasupra şi dacă eşti curios fă şi tu un calcul: 900 de turişti o dată la două ore... aproape că nici nu mai contează cît costă biletul atîta vreme cît costă ceva.
Sierra de Tramuntana
Aşa se numeşte zona nord vestică a insulei, pămîntul muntelui la mare şi împăraţia portocalilor.
Plecînd din El Arenal ajungi pe un drum de munte sinuos ca un şarpe care cu uşurinţă poate fi comparat cu Transfăgărăşanul nostru.
Şi cum stai zgîindu-te la sutele de măslini aliniaţi pe terasamente demarcate de ziduri din piatră pusă peste piatră timpul trece şi nu îţi dai seama că ai ajuns în mijlocul sălbăticiunii decît cînd dai cu ochii peste un cap de drac ce se proiectează pe un fundal stîncos. Dar stai puţin, nu am vedenii, nu e un drac ci e ditamai hăul, este iluzia optică creată de doi pereţi stîncoşi uriaşi despărţiţi de un torent - Torrent de Pareis.
Şi drumul continuă şi ceea ce crezi că este doar cer este de fapt (şi) mare. Se sfîrşeşte într-un port - La Calobra şi dacă eşti dintre aceia care iubesc muntele la mare (cum sunt eu) acesta este locul unde trebuie să vii măcar o dată.
Am ajuns destul de dimineaţă şi portul era aproape gol. E prea mult spus port pentru că de fapt locul seamănă cu un sat de pescari uitat de lume; dacă n-ar fi turiştii şi cele cîteva vaporaşe care circulă tot în scop turistic probabil că asta ar fi. Cînd am făcut fotografia din portul La Calobra am avut impresia că cineva a venit înaintea mea, a gonit toţi turiştii de pe plajă, a aranjat fiecare piatră într-un fel anume şi a făcut rost de undeva de un trunchi cojit de măslin şi l-a lăsat aruncat pe plajă...
Parcurgînd o faleză urmată de un drum săpat în munte (un tunel cu ferestre naturale prin care se zăreşte marea) ajungi la un loc incredibil, o plajă lată de 20 m, în stînga perete, în dreapta perete, ajungi de fapt în locul în care Torrent de Pareis întîlneşte Mediterana. Aici Mediterana nu mai este ciorbiţa caldă din El Arenal; este mult mai rece, apa devine brusc adîncă şi are un albastru mult mai intens.
Acesta este locul unde am reuşit să consum bateria aparatului de fotografiat.
Vaporaşul cu numărul 7 ne-a preluat din La Calobra şi ne-a purtat într-o croazieră de o oră pînă în Port Soller. Din Soller îţi relatez un fapt incredibil: coborîţi de pe vapor, noi toţi cîţi eram ne-am împrăştiat pe strada principală a oraşului blocînd pentru cîteva minute circulaţia. N-a fost frumos dar eram turişti în vacanţă şi de fapt nici nu prea cunoşteam oraşul. Localnicii aflaţi în autoturismele personale au aşteptat zîmbitori să eliberăm strada şi au plecat mai departe ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.
Să-ţi mai spun că în cele şapte zile cît am stat în Mallorca nu am auzit nici un claxon. Şi că în Soller în timp ce pe o băncuţă savuram o delicioasă îngheţată de mentă şi ciocolată ne trezim că un tramvai parcă desprins din filmele de epocă opreşte la o lungime de pantof de noi. Şi aşa cum a venit aşa a şi plecat: tiptil.
Din Soller - oraşul aurului (nu al metalului ci al portocalilor şi al uleiului de măsline) ne-am îndreptat către Deia. Pe drum am observat că măslinul arată ca un pom chinuit. Tulpina lui e plină de nervuri şi de fapt este o încolăcire de tulpini mai subţiri. Arată ca şi cînd ar munci mult.
Deia este de fapt un sat. Casele sunt toate la fel, chiar şi cele construite recent respectă stilul local: piatră peste piatră, obloane verzi în chenare albe, cocoţate pe dealuri şi înconjurate de portocali şi lămîi. În spatele casei este munte iar de pe terasă admiri marea. Privite din lateral casele amplasate chiar pe coastă par că nu au fundaţii şi că sunt desprinse de pămînt. E aproape ireal pentru cineva care "îşi face veacul" în Bucureşti.
După o clipă de încîntare în care mirosul portocalilor m-a invadat (doar o clipă căci în următoarea secundă mi-am dat seama că cineva din autocar îşi desfăcuse o portocală) o aud pe Ana spunînd că Deia este satul milionarilor hippioţi, al poeţilor şi al pictorilor.
Nici nu îţi dai seamă cînd din Deia ajungi în Valldemossa. Situat mai în munte oraşul este dominat de silueta mînăstirii Cartuja de Valldemossa, celebră printre altele şi pentru faptul că Chopin şi George Sand au petrecut o iarnă (1838-1839) în cîteva celule ale mînăstirii. Se spune despre povestea lor că este una foarte tristă. Ceea ce fusese plănuit ca o lună de miere nu avea să fie deloc aşa. George Sand purta pantaloni, fuma şi făcea dese vizite în Palma unde se spune că avea mulţi admiratori. În tot acest timp Chopin suferea de tuberculoză şi din cauză că pianul său întărzia să mai apară...
Inchizitori peste măsură, turiştii din grupul nostru căutau din priviri un pat, un dulap, ceva care să-i apropie mai mult de celebrul cuplu. Sesizînd acest lucru (probabil nu i se întîmplă pentru prima oară) Ana a adăugat poveştilor ei precizarea că toate aceste obiecte "mai personale" au fost arse din motive lesne de înţeles avînd în vedere boala de care suferea Chopin.
Farmacia mînăstirii este păstrată în cea mai bună stare. Dacă laşi grupul să se îndepărteze şi rămîi o clipă singur ai senzaţia că un vraci trebuie să intre dintr-o clipă în alta mai ales că unele vase mai păstrează prafurile de odinioară.
Cînd ajungi în Valldemossa să nu faci ca mine care mi-am disperat soţul crezînd că ne-am rătăcit şi tîrîndu-l după mine la autocar.
Plimbă-te pur şi simplu pe străduţe; se pare că toate duc în acelaşi loc.
Şi se făcu luni... mîine plecăm şi n-am văzut Palma. Decidem urgent şi cu unanimitate de voturi (o colegă a soţului meu împreună cu fiul ei erau în Mallorca în aceeaşi perioadă) că lunea e o zi bună pentru o astfel de aventură şi iată-ne pe toţi patru îmbarcaţi în autobuzul 15 ale cărui staţii sunt mai dese decît ... coşurile de gunoi din Bucureşti...
Ce oraş!
Întîmplarea a făcut că nu am coborît acolo unde ne-a indicat Ana (la capăt de linie) ci undeva pe un bulevard super aglomerat avînd se pare un scop clar conturat: shopping-ul. Drept pentru care, odată treziţi cu capturile în saci a trebuit să ne descurcam prin păienjenişul de străzi pentru a ajunge în zona catedralei La Seu.
După ce treci de zona circulată şi înţesată cu magazine luxoase, mai mari sau mai mici şi dotate pînă la ultimul cu aer condiţionat ajungi (cred eu) în partea veche a oraşului. Structura oraşului vechi este simplă dar extrem de fermecătoare: străduţe înguste curate şi cochete care, din cînd în cînd se unesc într-o piaţă un pic mai mare decît o curte interioară. Atmosfera este intimă: în mijlocul pieţei e plin de măsuţe, lumea citeşte ziarele, bea cafea, aruncă ocheade. Şi nici nu apuci să traversezi bine piaţa că nimereşti într-o altă străduţă.
Casele au maxim două nivele şi au un fel de balcoane din fier forjat foarte puţin ieşite în exterior. Pentru mine Palma va rămîne oraşul ferestrelor deschise spre stradă. Îmi plac foarte mult oamenii, îmi place să-i studiez şi îmi place să mă uit la ei cînd nu observă că sunt priviţi. Printr-o fereastră am văzut o bătrînică; cosea ceva în timp ce un pisic îi torcea lîngă picior. Puţin mai încolo îmi atrage atenţia un bot negru scos printre grilajele unui mini balconel aflat la parterul unei case. Mă apropii, mîngîi căţelul şi nu pot să nu observ că stăpînul lui este îngropat într-un maldăr de hîrtii; scrie ceva, mai răsfoieşte o carte şi pare uşor deranjat de foiala căţelului; mă retrag.
Pe aceeaşi străduţă un restaurant se pregăteşte să-şi primească clienţii. Are desigur fereastra deschisă larg. Sclipeşte de curăţenie. Atmosfera e mai degrabă rustică, antichităţile sunt amplasate exact acolo unde ţi-ai dori să le vezi.
Curţile interioare parcă sunt pregătite pentru turnarea unui film de epocă; desigur au porţile larg deschise către stradă.
Şi iar ajungem într-o piaţă şi iar ajungem pe o străduţă; aceasta parcă este uşor în pantă şi undeva, la capătul ei se zăreşte ceva; da, e chiar ea, Mediterana!
Dintr-o dată ne atinge o briză blîndă şi ne trezim pe o promenadă care înconjoară Catedrala La Seu şi Palatul Almudaina (cîndva reşedinţa de vară a regelui Spaniei, acum muzeu şi ocazional loc de găzduire a personalităţilor politice care vin în Mallorca).
Catedrala pare nefiresc de mare pentru străzile şi piaţetele miniaturale pe care pare că le guvernează. Nu este prea dantelată dar nu este nici grosolană; oricum are culoarea nisipului.
N-am să uit niciodată muzica locului. Împrăştiaţi pe băncile din jurul catedralei, ascunşi la umbra vreunui palmier sau pur şi simplu aşezaţi pe cîte o bordură anonimi visători şi talentaţi cîntau la chitară clasică.
Un Charlot argintat anima trecătorii. La început mi s-a părut ciudată asocierea dintre peisajul pe care îl oferea catedrala, chitara clasică şi un mim care îl întruchipa pe Charlot dar apoi, văzînd că indiferent de limba pe care o vorbesc şi indiferent de unde vin oamenii reacţionează la aceleaşi lucruri, am lăcrimat.
Am plecat din Palma cu sufletul îndoit; mai erau multe de văzut, mai erau multe de simţit dar din păcate vacanţa noastră se încheia a doua zi.
**
De plecat am plecat într-o zi de marţi, fără ceasuri rele căci oricum toată ziua era rea deoarece plecam dintr-un loc unde ne simţisem minunat.
În aeroportul din Palma am făcut o figură de toată frumuseţea: nefiind obişnuită cu aeroporturile am crezut că ne va lua mai mult timp pînă să ajungem la poarta de îmbarcare şi se pare că aveam o problemă cu viza. Nu numai că i-am tîrît pe toţi după mine (de şi acum îmi mai aud boscorodeli cum că n-au putut dragii de ei să-şi cumpere parfumuri) dar la un moment dat m-am repezit către doi români care se plimbau cam liniştiţi şi întrebîndu-i dacă "şi-au pus viza" am reuşit să-i agit şi pe ei. E inutil să-ţi mai spun că noi am fost primele persoane ajunse la poarta de îmbarcare.
La întoarcere aveam locurile 24 E şi F în condiţiile în care avionul se termina la numărul 23 drept pentru care am călătorit la business class. Jumătate din drum un băieţel blond şi creţ a repetat obsesiv "vreau jos, vreau jos" ; în rest totul se întîmpla în mintea mea. Nu aveam urechi decît pentru gîndurile mele, nu aveam bătăi de inimă decît pentru amintirile mele.
**
Pentru cine nu s-a prins încă, în plicul pe care l-am primit ca dar de nuntă se aflau două bilete de avion şi două vouchere.
Vezi cîte pot încăpea într-un plic?
**
Notă : Nu am trecut în jurnal (pe motivul că nu au valoare literară) următoarele:
- în El Arenal te pot interesa două autobuze, 15 şi 23; chiar dacă staţiile sunt afişate nu uita să-i spui şoferului unde ai vrea să cobori pentru că s-ar putea să nu oprească în toate staţiile;
- nu mi-a plăcut Aqua City; merită să mergi acolo doar dacă ai copii; eu povestesc despre el făcînd referire la ... Aqua Shitty;
- apa de băut este unul din lucrurile scumpe: 0.5l=2 euroi (la terasă);
- dacă vrei să te cazezi în hotelul Taurus Park cere o cameră situată de la etajul 6 în sus altfel vegetaţia îţi va bloca vederea către mare;
- magazinele sunt închise între orele 13.00 -16.00;
- ţigările sunt foarte scumpe şi nu se găsesc oriunde;
- evită Submarinul lui Nemo (Magaluf); e super mediatizat dar e scump şi fără senzaţii pe măsură;
- Atenţie! Internetul este costisitor: 7 min - 1 euroi (şi-ţi ia ceva timp să te conectezi).