Marea fotografie (I) - Băutorii de absint de Traian T. Coşovei, Nichita Danilov, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, Liviu Ioan Stoiciu

Antologia de autor este operă individuală şi în sensul figurat, şi în cel propriu al termenului. Un scriitor aflat la maturitatea artistică şi la o anumită cotă de recunoaştere publică îşi strânge între două coperţi texte desprinse din ansambluri mai vechi sau mai noi, înfăţişând astfel o evoluţie punctată de momente şi etape distincte. În diferenţele inerente căutăm unitatea de viziune şi limbaj. Diversitatea de teme, vârste, stiluri şi formule e proiectată într-un desen integrator şi topită, finalmente, în continuitate.

Se întâmplă uneori (în cazul autorilor dispăruţi) ca această operaţiune de selectare, cu criteriile şi justificările ei, să fie realizată de un critic, bun cunoscător al subiectului, al scriitorului din care antologhează. Dar mult mai interesantă - şi mai impredictibilă - mi se pare acea relaţie plurală din care se nasc antologiile colective, fiindcă aici selecţia este dublă şi în trepte. Aparte de texte, autorii pe care criticul îi alege reprezintă investiţia lui de încredere, pariul făcut într-o epocă literară, cu speranţa pe jumătate mărturisită că viitorul îl va confirma. Într-o pondere mai mare decât la antologiile de autor, la aceste volume realizate prin însumare se vede miza canonică a întreprinderii. Când scriitorii şi criticul lor sunt contemporani, elementul estetic rămâne capital, dar nu în toate cazurile şi central. Selecţia este operată astfel încât autorii cuprinşi în antologie să constituie şi să ilustreze o "falangă" şi o tendinţă. Să fie deopotrivă o generaţie de creaţie şi o direcţie dată genului liric sau epic. Din nou, şi încă într-un mod chiar mai programatic, diversitatea, mărcile specific-individuale sunt atenuate pentru a nu perturba o hiperconstruită omogenitate. Poeţii, fie ei romantici sau simbolişti, modernişti ori postmodernişti, trebuie să intre în coordonatele unui tablou de familie, înainte de a fi unul de şcoală.

Iată de ce Băutorii de absint, antologia reunind cinci poeţi atât de diferiţi precum (în ordine alfabetică) Traian T. Coşovei, Nichita Danilov, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop şi Liviu Ioan Stoiciu, este una atipică. Înainte de a fi "demarat", ea a semnalizat deja cititorului avizat că are cu totul alt regim decât volumele precedente, similare numai în structură, nu şi în perspectiva directoare. Făcând un inventar al celor mai reprezentative antologii anterioare, de la Aer cu diamante (cu o prefaţă de Nicolae Manolescu), 1982, Cinci (prefaţată tot de Nicolae Manolescu), 1982, Desant '83. Antologie de proză scurtă (prefaţă de Ovid S. Crohmălniceanu), 1983 şi până la Antologia poeziei generaţiei '80 (Alexandru Muşina), 1993, Competiţia continuă. Generaţia '80 în texte teoretice (Gheorghe Crăciun), 1994, Sfâşierea lui Morfeu. Literatura generaţiei '90 (Dan-Silviu Boerescu), 1994, Generaţia '80 în proza scurtă (în colaborare: Gheorghe Crăciun şi Viorel Marineasa), 1998 şi, în fine, Manualul de literatură (alcătuit de Daniel Bănulescu şi prefaţat de Alex. Ştefănescu), 2004, se observă cu uşurinţă falia dintre generaţii şi bătăliile canonice duse pentru ocuparea prim-planului. Antologiile din anii '80 vizau delimitarea tinerilor "optzecişti" de modelele lirice şi prozastice dominante ale generaţiei '60: modernismul abstract reprezentat de Nichita Stănescu şi realismul totalizant ilustrat de Marin Preda. Volumele următoare, apărute după un deceniu fracturat şi convulsionat de Revoluţia din 1989, au ca obiectiv resolidarizarea "optzeciştilor", însă pe aliniamentul unei alte delimitări: de generaţia venită din spate, a "nouăzeciştilor" neorealişti, post-expresionişti, post-avangardişti. La rândul lor, aceştia simt nevoia unei coagulări şi a unei tribune supraînălţate de reprezentare şi afirmare. Manualul de literatură, mega-antologia umbrită de includerea forţată a editorului (Nicolae Ţone, poet cu ghilimele), ambiţionează de asemenea să constituie şi să apere un nucleu dur al generaţiei afirmate după Revoluţie. Diferenţele faţă de "optzecişti" sunt marcate cu aceeaşi îndârjire cu care exponenţii reali ori autoproclamaţi ai generaţiei anterioare le contestă. Pentru Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina ori Ion Bogdan Lefter, există o singură generaţie, a lor, dincolo de care nu mai apare decât epigonismul. Al. Muşina scrie fără nici o ezitare, în deschiderea celei de-a doua ediţii (din 2002) a antologiei sale: "cei care au debutat în ultimii ani nu au schimbat (cel mult au nuanţat, au radicalizat) «patternul» poetic optzecist. Toate poemele valoroase din ultimii ani exploatează şi dezvoltă principalele descoperiri ale junilor poeţi din perioada 1975-1989". În schimb, pentru Dan-Silviu Boerescu ori Daniel Bănulescu, pentru Alex. Ştefănescu, care îi girează pe "nouăzecişti", ca şi pentru Marius Ianuş, liderul "fracturiştilor" care le urmează, "optzecismul" reprezintă o fundătură teoretică şi artistică, un capăt de drum creativ ce trebuie de urgenţă abandonat. În rezumat: ei vor să disloce şi să desprindă cât mai rapid poezia autohtonă din locul în care ceilalţi vor s-o cantoneze ad infinitum.

Dacă foştii agenţi liberali ai reformei s-au transformat în apărători conservatori ai canonului postmodernist, ajungând la o perspectivă totalizantă şi retroproiectoare (Postmodernismul românesc al lui Mircea Cărtărescu este un exemplu elocvent), "nouăzeciştii" şi "milenariştii", cu aerul că au tranşat şi au clasat poezia "optzecistă" ca pe un episod răcit de istorie literară, îşi dispută supremaţia în planul prezentului cald. Ce va fi după douăzeci de ani? Un război cultural similar, alte bătălii între generaţii, cu reformiştii de astăzi translaţi în oficiul de apărători ai establishment-ului de atunci şi cu succesori înnoitori care vor căuta - şi apoi vor reuşi - să-i disloce. Alţi actori, aceeaşi piesă.

E unul dintre motivele pentru care formula criticul unei generaţii îmi inspiră atât de puţină încredere. Militantismul generaţionist, partizanatul teoretizant, exclusivismele artistice pot avea, iniţial, o funcţie de cristalizare literară prin contestaţie şi ruptură. În timp, ele trec însă la pasivul actului critic, obturând perspectiva, îngustând câmpul, deformând judecata de valoare. Dacă nu esenţialismul filozofic, atunci măcar simţul comun ne spune că vârfurile unei literaturi sunt transgeneraţioniste şi noncontextuale. Chiar dacă se formează în ambianţa unei promoţii, a unui cenaclu şi a unui manifest, ele nu rămân acolo, nu se reduc la atât. A afirma că Nichita Stănescu este vetust, "tardomodern", că Mircea Cărtărescu e out-of-date fiindcă "optzecismul" s-a epuizat sau că "nouăzecistul" Cristian Popescu nu există dat fiind că nu există "nouăzecism" e acelaşi tip de diagnostic strâmb, măsluit, deşi poziţiile de pe care este lansat diferă. Criticul calificat şi obiectiv este criticul pentru care există şi Nichita Stănescu, şi Marin Sorescu, şi Leonid Dimov, şi Ileana Mălănciou, şi Angela Marinescu; şi Emil Brumaru, şi Mircea Dinescu, şi Mircea Cărtărescu, şi Ion Mureşan, şi Mariana Marin, şi Alexandru Muşina; şi Cristian Popescu, şi Ioan Es. Pop, şi Daniel Bănulescu - oricât de diferiţi ar fi ei. Încă o dată, bunul simţ ne spune că e preferabil să vedem structurile şi feţele Poeziei, nu doar o anumită etichetă a ei.

Din această perspectivă (diferenţiatoare şi integratoare) privind lucrurile, Băutorii de absint este o antologie remarcabilă nu numai prin conţinutul propriu-zis, prin textele poeţilor selectaţi, ci şi prin unghiul mai larg din care a fost concepută. Ea e totuşi perfectibilă. Fără o Notă introductivă care să specifice criteriile şi miza conjugată a antologării, sunt obligat să le deduc din montaj, ca şi din referinţele făcute de unul dintre autori în deschiderea secţiunii lui. Aflăm astfel că ideea antologiei îi aparţine lui Nichita Danilov (o spune Liviu Ioan Stoiciu, la pagina 327) şi că tot el a propus un număr fix, de patruzeci de poeme, cu care fiecare contributor să apară în sumar. Dar cum poeţii nu sunt chiar cei mai disciplinaţi oameni din lume, tentativele lor de încadrare reuşesc în proporţie de 20%. Traian T. Coşovei sparge din start norma, ca un stahanovist liric, listând cincizeci de texte. Nichita Danilov, creierul, nu se îndură să-şi respecte propria limită şi vine cu patruzeci şi două de bucăţi. Ioan Es. Pop, care probabil s-a încurcat la numărătoarea insulelor din arhipelagul personal, ajunge la treizeci şi nouă, rămânându-ne dator cu una; iar Liviu Ioan Stoiciu, productiv cum îl ştim, saltă la patruzeci şi patru. Singurul poet ce respectă în detaliu "contractul" editorial este aparent aerianul Ion Mureşan.

Spre deosebire de antologiile la care există un cap critic şi o privire detaşată, din afara lumilor poetice date în succesiune, aici fiecare autor a venit, aşadar, cu producţia şi totodată cu selecţia lui. Factor de risc, fiindcă rareori un artist adevărat se dovedeşte un mai bun judecător asupra creaţiei sale decât un critic profesionist. Nichita Danilov, Ion Mureşan şi Ioan Es. Pop au ales bine (mai puţin ultimul, tocmai la sfârşitul secţiunii, irelevantul Musca de sicriu). În schimb, Traian T. Coşovei este în mod clar defavorizat de selecţia proprie, resuscitându-se abia prin versurile din a doua jumătate a "capitolului" său. Cât despre Liviu Ioan Stoiciu, care încheie volumul, acesta a încredinţat responsabilitatea antologării soţiei lui, Doina Popa (care s-a achitat onorabil de greaua misie).

Prefaţa, semnată de tânărul Bogdan Creţu şi intitulată Cinci poeţi nedogmatici, nu reuşeşte să preia şi să expună decât în mică măsură principiile de coerenţă (internă) şi diferenţă (în raport cu întreprinderi similare) ale antologiei. Bogdan Creţu este un critic pe care îl preţuiesc, dar textul său de aici nu-l recomandă câtuşi de puţin. Dincolo de formulările stângace, crispante ("un paravan ce protejează decent confesiunea de priviri exigente", "poezia capătă, astfel, aplombul premeditat al unei confesiuni încărcate de dramatism, al unei mărturii purgative", "gestul moşirii textului din placenta sensibilităţii din dotare") ori de cele cinci fişe de lectură care ne spun mai puţin despre poeme decât poemele însele, observ tendinţa lui, nu prea abil camuflată, de a răspunde unei politici "optzeciste" printr-o politică de semn contrar. Autorii selectaţi aici ar fi nedogmatici, în contrast cu "lunediştii" postmodernişti ai lui Nicolae Manolescu care, dogmatici fiind, au rămas "tributari unei redundante maniere". Nu se întrevede însă nici măcar proiectul unei demonstraţii critice. Care sunt aceşti producători de autopastişe, Bogdan Creţu nu ne spune. Aşa că sunt obligat să o iau din nou pe fir. Dintre cei reuniţi în volumul Aer cu diamante de acum un sfert de secol, Ion Stratan a murit, Mircea Cărtărescu a renunţat la poezie, Florin Iaru n-a mai scris nimic, iar Traian T. Coşovei a intrat şi în noua antologie, Băutorii de absint. Bănuiesc că nu la el se referă prefaţatorul... Trecând la autorii grupaţi în cealaltă antologie, Cinci (Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Alexandru Muşina), numai doi erau şi sunt poeţi în adevăratul înţeles al cuvântului. Mariana Marin a murit, iar Alexandru Muşina nu mai scrie poezie, o editează.

În general - ca şi în cazul de faţă, particular -, cu autori de pluton, de conjunctură, de strategie editorială a desantului nu se poate susţine o judecată pertinentă asupra resurselor unei generaţii. Mai rămân puţin în perimetrul prefeţei, ca să mă întreb: de ce unii poeţi, exemplele negative invocate de critic, ar fi dogmatici, în timp ce oamenii noştri din Băutorii de absint ar fi nedogmatici? Nu vreau să mă joc cu vorbele (a făcut-o destul Bogdan Creţu), dar orice creator de calibru este în fond un dogmatic. El nu admite, pe lângă critică, nici alteritate lirică. Viziunea lui fiind una organică şi autoreferenţială la nivelele cele mai adânci, rezultă că, bunăoară, un "tardomodern" non-inseriabil ca Ion Mureşan este mai dogmatic, în profunzimile şi expresia poeziei lui, decât un intertextual ludic şi un biografist amărât ca Alexandru Muşina. Mircea Cărtărescu e dogmatic în critica doctorală, nicidecum în Levantul care se hrăneşte din atâtea parafraze, reluări, reiterări de limbaje artistice precedente. Mult mai absorbit în propria dogmă lirică este un Ioan Es. Pop, pentru care - cum corect notează Bogdan Creţu - "textul nu este un facil artefact".

E foarte bună ideea de a selecta din două generaţii diferite autori de vârf şi a constitui astfel o secţiune canonică nouă, făcută diacronic şi urmărind continuităţile dintre "optzecism" şi "nouăzecism". Dar o dată cu punerea în paranteză, prin acest decupaj, a unor diferenţe structurale apar câteva riscuri deloc neglijabile. Unul ţine de procentele participărilor la masa comună. Prezenţa lui Cristian Popescu, un mare poet aflat chiar la graniţa celor două generaţii, ar fi calibrat mult mai bine antologia, mai ales din perspectiva modelelor lirice influente după 1989. Pe de altă parte, selectarea a trei autori "optzecişti" care s-au aflat de la bun început în disidenţă faţă de textualismul forte ne arată, în mod indirect, pluralitatea şi posteritatea "optzecismului" considerat defunct. Iar dacă aceşti autori nu sunt postmodernişti (şi într-adevăr, cu excepţia lui Traian T. Coşovei, nu sunt), ar rezulta dintr-o lectură inocentă a Băutorilor de absint că postmodernismul românesc e o fantasmagorie, un loc gol umplut cu discursuri emfatice. Minimalizarea generaţiei '80 e însă un demers critic la fel de lucid şi obiectiv cum e şi negarea generaţiei '90. Dacă am evitat un partizanat generaţionist, are rost să cădem în altul? În realitatea literară, nu numai că "optzecismul" a existat, dar el a lăsat urme vizibile în discursul, sintaxa, morfologia poeziei din anii '90. Ion Stratan, Mariana Marin, Mircea Cărtărescu şi Alexandru Muşina ar fi trebuit deci incluşi aici, fiindcă prin raportare la ei măsurăm distanţa creatoare a unui Nichita Danilov ori Ion Mureşan. Continuităţile au sens numai atunci când şi rupturile de paradigmă poetică sunt luate în discuţie şi în... antologie. Marea fotografie din titlul unui poem al lui Traian T. Coşovei ar fi numărat, atunci, zece poeţi, nu cinci; cel puţin trei poetici, nu una a continuităţii cu forcepsul; şi două generaţii distincte, iar nu blocul postmodernist din fantasma editorială a lui Alexandru Muşina sau blocul anti-"optzecist" din visul prefaţator al lui Bogdan Creţu.

Să ne întoarcem însă la cei cinci norocoşi băutori de absint. Unul este extrem de talentat şi penetrant; altul se dovedeşte mereu imprevizibil; mai încolo, ne lovim de unul grav şi dens; şi apoi de încă doi care, cu forţa lor vizionară şi expresivă, iau etichetele curente ("optzecism", "nouăzecism", expresionism, postmodernism), le mototolesc şi le aruncă în capul criticilor sistematizanţi. Deocamdată, cinci eşantioane din cinci poeţi veritabili, cu care vom petrece mai mult timp în partea a doua a acestei cronici: "Am ajuns prea târziu, neluminatul/ să plâng în closete de lux -/ pe plaja înfrigurată, tăvălit din reflux în reflux/ aşteptând pietrele, digurile să se sfărâme de-a valma...// Mamă, nu pot să mănânc nici suflete-pietre, nici carne -/ visez să fiu carne de tun printre arme;/ adânci, dătătoare de moarte...// Sunt moartea care a învăţat carte!// Silabisesc, deci trăiesc, mă iubesc în oglinzi de metal;/ sunt omul din subterană, din pasaj, din ferometal/ care se iscăleşte pe ziduri cu numele mic -/ tânguitorul de silabe -/ omul mut, fără cuvinte, omul cu bale." (Traian T. Coşovei); "Nu tu vei veni la mine cu o vâslă într-o mână - aruncând, cu/ cealaltă mână, mălai/ la vrăbii: prevestită, din trecut, de meşterii întru ghicit. Ci// eu voi veni la tine. Din acel trecut// retras din circulaţie: unde/ sunt eu, rămas în afara tărâmului fermecat, gata/ să te provoc... Rămas acolo unde n-a existat o tensiune interioară./ Îţi// este greu să încredinţezi totul memoriei/ morţii? Trecutul, numai culmi şi râpe... Tu, atât de cunoscută, cu/ gâtul lung, senzual, nu/ eşti decât imaginea tuturor lucrurilor intime feminine, mie/ ascunse... Eşti prea puţin. Eşti// o barcă trecătoare, de fapt, ca şi mine, încărcată de organe, care/ laşi o dâră pe apă sau pe uscat. Atât." (Liviu Ioan Stoiciu); "Numele îl port deasupra mea cum o casă acoperişul:/ zid înalt, acoperit de iederă./ De ploi nu mă apără,/ de frig nu mă ocroteşte!// Noaptea îmi las mâinile să atârne în gol/ prin pereţii de sticlă ai casei/ şi picioarele adumbrite de lună mi le scot/ ca pe nişte corniţe de melc prin lucarnă.// Cu urechea lipită de burlanul/ de dinspre partea de răsărit a Casei,/ în singurătatea mea ascult/ cum pe cerul gol se tânguie vidul.// Manechinele despuiate de pe străzi/ şi oamenii cu faţa răvăşită de somn/ mă întreabă: Câţi bani ai îngropat/ la temelia Casei tale?// La temelia Casei mele/ am îngropat patru zaruri./ Unul la răsărit, unul la apus,/ unul la miazăzi, unul la miazănoapte.// Noaptea, prin somn, aud cum le rostogoleşte vântul." (Nichita Danilov); "Îngerul vorbeşte în mine cu voce de broască şi cu voce de pasăre,/ vai, cum voi îndrăzni eu oare să-mi ridic limba printre buruieni,/ căci, iată, ferestrele cârciumii umflându-se ca nişte săculeţi de piele/ catifelată/ şi ca nişte ugere de vacă/ şi din ce în ce mai aproape roiurile de fluturi întunecaţi/ foşgăind hămesite./ Şi soarele cât un pui de găină şi cât buricul degetului...// E seară şi inima intră între draperiile experienţei:/ sub mese pulpele femeilor sclipesc ca licuricii cei burduşiţi de fosfor,/ vorbe de duh pufoase ca laba de pisică şi icnetele scurte atunci/ când singurătatea prin sfârcul sânului îşi scoate gheara/ şi sfâşie înfloratele rochiţe;/ şi râsul - mucigai liliachiu mijind în jurul gurii/ cum mijeşte mustaţa la adolescenţi.// E seară, e târziu, mi-aud iubita/ în rochie de sticlă printre flori./ E seară, e târziu şi-mi vine să-mi înghit mâinile/ pentru a avea cât mai multe ale mele înăuntrul meu.// E seară, e târziu, mi-aud iubita în rochie de sticlă printre flori./ Îngerul vorbeşte în mine cu voce de broască/ şi cu voce de pasăre şi-mi zice grindă putredă şi vânăt turn,/ burete cu perucă, burticică a spiritului şi genunche/ ce sângerează pe-un prundiş de aur, şi-apoi coboară în mine,/ se îneacă, bolborosind lasciv, se îndepărtează." (Ion Mureşan); "la început a fost sfârşitul. apoi agonia. apoi uscatul./ apoi, pe 16 noiembrie, l-am văzut pe iova trecând aplecat/ prin intersecţia victoriei cu lemnea. era vinerea şi era seară./ acum, ascultă: n-aveam bani şi voiam să uit. l-am ajuns pe iova,/ i-am cerut lui iova bani şi iova a tăcut./ pesemne era-n divorţ pe atunci, pen' că şi-a luat deodată/ cununa de spini într-o mână şi-a trântit-o jos ca pe-o căciulă./ ce faci? am zis, lasă-l, a zis bufniţa/ şi a trecut peste creştetul lui croncănind,/ lasă-l, a zis, resemnare este/ numele lui de alint.// azi am fost la ecograf, a zis iova. sunt/ locuitorul unei gropi. mi-au văzut-o foarte clar înăuntru./ lasă, am zis, or să ţi-o scoată ei cumva, n-avea grijă, afară,/ ei au forcepsuri, au catgut, se ştiu bine la asta,/ mai bine hai, dă şi tu o ţigară.// bă, zice, groapa creşte pe zi ce trece, a-nceput să-nghesuie plămânii/ şi s-a dat acuma la ficat./ hai atunci, zic, mergem la birt la berbecul şi-o umplem/ şi-o să ai o mare la uscat.// nu acum, zice iova, de luni întregi nu mai scriu. nu mai/ aştept pe nimeni dinspre megara./ şi orice hârtie e prea subţire când scriu şi se rupe îndată./ ia uite-aici: port mănuşi să nu se vadă, pentru că acum/ scriu direct pe mâna mea: e mătuşa mea decedată.// scriu greu. vâr vârful creionului în piele până unde/ dau sub ea de mine. scriu cât de-adânc simt eu că trebuie să scriu./ zgârii ţesuturile, scormonesc în vene, râcâi în os până-aud/ grafitul cum îi trece prin sicriu.// scriu numai o literă pe zi. atâta până dau de mine. restul/ e tăcere. nici o scriere nu se compară cu asta. apoi,/ până se vindecă pielea deasupra, scriu în palmă, cu scrisul pe dos./ de asta m-a părăsit nevasta: scrisul e dureros.// scriu până când litera se scufundă sub carne. într-o zi voi fi citit/ numai pe dinăuntru. voi fi o carte legată în propria-mi piele./ şi de nepătruns. şi când mă vor deschide/ am să mă mut pe cealaltă parte a mea. voi rămâne/ mereu interior. vor căuta. voi râde.// aşa că hai la megara ori hai la berbecul, bătrâne,/ dar astăzi e ultima oară, căci mâine/ n-are cum să fie nicicând mâine." (Ioan Es. Pop).