Eul care tot scrie - Poezia vie de Dan Cristea

După ce a debutat cu un volum de cronici literare configurând Un an de poezie (1974), Dan Cristea s-a arătat interesat în cărţile ulterioare - într-o bibliografie nu masivă, dar consistentă - de ceea ce constituie problematica eului. Versiune şi subversiune, traducerea din 1999 a tezei de doctorat susţinute la Iowa şi publicate în engleză în 1996, ca şi Autorul şi Ficţiunile eului (2004) operează prin definirea şi redefinirea poziţiei eului care scrie. Autobiografia, ilustrată doctoral prin Benjamin Franklin, Henry Adams şi Michel Leiris, nu epuizează subiectul şi nu îi dă criticului criteriul unic de analiză şi evaluare. Problematica subiectului va interesa şi critica de poezie, fiindcă poezia însăşi face din eu un actant al enunţării şi un obiect al enunţului.

E premisa de la care porneşte Poezia vie, un volum nou în care Dan Cristea reuneşte cele două "specializări" mai vechi: cea de cronicar al actualităţii literare şi cea de critic sortând şi interpretând literatura printr-o anumită grilă. Cronicarul face şi el asta, fără îndoială, numai că flexibilitatea lui receptivă este mult mai mare. Criticul poate apăsa în schimb pe o pedală sau pe alta, făcând selecţie de autori şi, iată, de tipuri de literatură. Cei douăzeci de poeţi din sumar (Gellu Naum, Ştefan Aug. Doinaş, Leonid Dimov, Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Virgil Mazilescu, Nicolae Prelipceanu, Ion Pop, Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu Flămând, Gabriel Chifu, Traian T. Coşovei, Ion Stratan, Mariana Marin, Bogdan Ghiu, Marta Petreu, Marian Drăghici şi Ioan Es. Pop) sunt analizaţi pe larg şi totodată centripet, autorul alegând antologii reprezentative ale lor, din care să poată desprinde nu atât evoluţia poetului, cât repertoriul lui tematic şi rădăcina paradigmatică.

Dacă pot introduce o nuanţă confesivă în acest teren al subiectivităţilor suprapuse, să spun că modalitatea critică a lui Dan Cristea, viziunea şi metodologia cu care parcurge şi resemantizează operele, îmi sunt extrem de familiare. Sunt şi ale mele, într-o bună măsură, această examinare atentă a temelor şi motivelor recurente, urmărirea liniilor de convergenţă, descoperirea figurilor de profunzime şi rearticularea - din unghi tematist - a universului poetic văzut în elementele constitutive, cu locurile lui simbolice şi sintaxa discursivă.

Aplicată pe opere poetice coagulate, dense, această grilă interpretativă mi se pare cea mai adecvată. Analiza strânsă a textului, într-o formă personală de close reading, este mai mult decât dezirabilă: aproape obligatorie. Ea ar trebui însă completată printr-o perspectivă mai înaltă, a istoriei literare, şi o critică mai exigentă, care să includă judecata de valoare. Ambele lipsesc cu desăvârşire din cartea lui Dan Cristea, în care Poezia e atât de vie, încât toţi cei douăzeci de poeţi beneficiază de un tratament identic.

Am ajuns la o clinică de înfrumuseţare. Că e vorba despre Leonid Dimov sau despre Gabriel Chifu, despre Gellu Naum sau Dinu Flămând, Ileana Mălăncioiu ori Ion Pop, Ioan Es. Pop sau Bogdan Ghiu, Mariana Marin sau Marta Petreu (alegeţi dumneavoastră, din fiecare binom, postura poetică forte), Dan Cristea procedează în acelaşi fel. Urmăreşte temele şi motivele, metaforele recurente, constantele, stările de spirit, pentru ca, la final, imaginarul discursului poetic să-şi fi arătat osatura, "trăsăturile de bază ale modului cum se structurează universul personal".

(Sub)structura nu e însă totul şi, pentru a nu-şi pierde relevanţa critică, tematismul se cere orientat şi chiar cenzurat axiologic. Semnificative pot fi nu numai prezenţele, ci şi absenţele. De pildă, mi se pare semnificativ că în volumul de trei sute de pagini al lui Dan Cristea numărăm, cu toatele, patru obiecţii, din care trei apar... la poeţi de calibru (Virgil Mazilescu, Mariana Marin şi Marian Drăghici). Aceasta înseamnă o lectură laxă, neselectivă, sau selectând numai în ordine simbolică. Toţi autorii utilizează simboluri, metafore, imagini specifice, o anumită sintaxă - şi concep într-un anumit fel poezia. Ei nu se acreditează prin atât ca poeţi adevăraţi, ci ca producători de texte pe care criticul are datoria să le ierarhizeze. Între ele şi în interiorul lor. "Aceste departajări - pare că se scuză autorul nostru - nu înseamnă nicidecum judecăţi de valoare purtate asupra celor trei cărţi, ci ţin seama doar de ponderea pe care, în fiecare din ele, o au motivele şi imaginile recurente." (p. 288). Înregistrarea recurenţelor rămâne, în aceste condiţii ne-critice, o formă deviată de statistică.

Ar fi fost de aşteptat, de asemenea, ca Dan Cristea să pună în relaţie poeţii pe care îi analizează, amplasându-i în diversele contexte, distribuindu-i în tendinţe şi trasând, cu acestea, liniile directoare ale poeziei româneşti postbelice. De la Gellu Naum şi Ştefan Aug. Doinaş la Ioan Es. Pop, putea fi făcută măcar schiţa evoluţiei, dacă nu harta ei topometrică. Dar raportarea la un anumit moment din "desfăşurătorul" istoric, la diferitele etape din lirica noastră, cu inerentele discontinuităţi, rupturi, adeziuni şi diferenţe generaţioniste, e aproape inexistentă. Două-trei referinţe nu pot suplini ceea ce s-ar fi cuvenit să fie un tablou secund, mai larg, al fiecărui capitol. Astfel că, exceptând capitolele de mai mare întindere din prima sută de pagini a cărţii, Poezia vie strânge la un loc texte care nu fac un întreg, rămânând simple recenzii: şi încă amicale. Statutul lor ni se clarifică imediat, chiar dacă autorul încearcă să le înşurubeze în acea problematică a eului pe care, mizând, o evidenţiază la tot pasul.

Şi iarăşi, ce este valabil la un poet e valabil la toţi, într-o indistincţie frapantă la un critic de gust şi expresie ca Dan Cristea. Eul care scrie, eul ca "nomenclator", ca "declinare de euri" şi ca "multiplicitate de existenţe", eul multifaţetat devine cheia franceză cu care criticul îi operează pe Ştefan Aug. Doinaş şi Petre Stoica, Virgil Mazilescu, Gabriel Chifu, Mariana Marin, adică nişte autori profund diferiţi. La Doinaş: "Eul apare ca o nomenclatură, ca o declinare de euri, ca un spaţiu-formă surprins într-o mişcare de transfer şi de încorporare vertiginos accelerată" (p. 25); "Pluralitatea eurilor aflate în distribuţie coincide cu pluralitatea şi diversitatea tonurilor poetice şi a formelor versuale" (p. 27). La Petre Stoica: "Suntem (...) încă departe de a epuiza această problemă, a nomenclaturii sau, altfel zis, a catalogului eului din poezia lui Petre Stoica, fiindcă nu atât vreo pluralitate introspectivă ori contradictorie se pun aici în discuţie, cât un sistem descriptiv în care se manifestă o adevărată bulimie textuală a identităţii" (p. 67). La Virgil Mazilescu: "dincolo de dramatism, poemele capătă şi un uşor aer de teatralitate, regăsibil, în proporţii sporite, în ultimul volum al autorului, în care rolul «măştilor», transpunând câteva din faţetele eului, devine preponderent." (p. 155). La Gabriel Chifu: "eul poate furniza aici, deopotrivă, şi metafora firului care străbate golurile, precum «perlele unui colier» care se înfăşoară «la gâtul Nu-ştiu-cui». Disponibilitatea eului de a se travesti într-o multitudine de înfăţişări este o caracteristică a universului autofictiv pe care îl pune în lumină creaţia lui Gabriel Chifu." (p. 224). La Mariana Marin: "Scrutarea intimităţii revelează deopotrivă caracterul ineluctabil al acesteia, dar şi dedublarea, multiplicarea eului" (p. 254).

La un moment dat, Dan Cristea amendează "monotonia hermeneutică" a lui Freud, contrapunând-o "oneirologiei" lui Jung. Se întâmplă să fiu de aceeaşi părere. Dar previzibile, monotone hermeneutic sunt şi multe dintre textele grupate aici, sub un titlu, Poezia vie, care ne promitea totuşi altceva.

(Cronică preluată din România Literară, nr. 14, 11 aprilie 2008)