Luiza Zan - Un om pe care l-am luat cu mine

Am întâlnit-o cu ceva timp în urmă. O cunoşteam din cântecele pe care le dăruia de atâta vreme, din muzica pe care ne-o împărtăşea cu emoţie de fiecare dată când apărea pe o scenă, fie ascunsă într-un club întunecat, fie în faţa multor oameni, pregătită să-ţi distragă cu totul atenţia de la tine, proiectându-ţi în suflet imagini curate îmbrăcate în lumina fericirii de-o clipă, două, trei, cât dura concertul. Atât părea că durează. Ce-i drept, o asemenea plăcere nici nu o poţi suporta prea mult, fiinţa noastră, cred eu, e mult, mult prea obişnuită să plutească în algele murdare ale unei vieţi monotone.

Aşadar, pe Luiza am văzut-o live pentru prima dată într-un club din Bucureşti, unde cânta alături de trupa ei, Slang.

Nu mi-am putut coborî nici măcar o clipă privirea de pe scenă, am fost fermecată. Era îmbrăcată în alb şi negru, purta şosete şi bluză tigrate şi cânta cu respect. Îţi vorbea, în ritm, îţi spunea poveşti, îţi dezvăluia secrete, îţi răspundea la întrebările din gând, era sinceră, cu ea şi cu tine, te iubea şi... nu puteai să nu o iubeşti.

După concert am ezitat între a merge să o felicit şi să-i mulţumesc şi a pleca pur şi simplu, mulţumindu-i numai în gând. Mi-am luat inima în dinţi şi am mers să i-o arăt. Rezona încă în ţesuturile ei muzica...

Luiza a fost extrem de blândă, iar de aproape era şi mai frumoasă, în ochii verzi i se oglindeau încă luminile scenei, sau poate luminile zecilor de ochi care au sorbit-o în acea seară. Nu am ştiut ce să-i spun, doar numele meu, pe care, deşi nu avea nicio importanţă, îl reţinuse în urma unei convorbiri susţinute pe messenger cu ceva timp înainte (ea le răspunde tuturor celor care îi scriu).

Vă povestesc toate acestea pentru că în acea zi fiinţa mea a fost completă. Şi din acea zi am învăţat că Dragostea, cu nenumăratele-i forme, culori, melodii, nevăzută, neauzită, doar simţită, umple, printr-o reţetă necunoscută, orice vid!!