Notă: Click pe fotografii pentru a le mări.Alexanderplatz e prima destinaţie, pentru că îmi amintesc secvenţe din filme a căror acţiune se petrecea în Berlin. Iar piaţa a fost bombardată masiv, devenind un loc istoric pentru berlinezi. Tramvaiele o taie
într-un mod caraghios, asemenea celor din Dam Square -
mi-am amintit de cum tăia bunica mămăliga cu aţa (niciodată cu cuţitul). În lateral, la umbră, văd ceasul. Îmi trag sufletul pentru câteva secunde, marcate de orologiul futurist, mă bate gândul să intru în Alexa, un mall imens, însă mă decid instant să mă urc din nou pe bicicletă.
Bicicleta goneşte pe străzile largi, printre maşini şi pietoni, fără claxoane inutile. Am un coşuleţ din fier împletit în faţă şi şa din material impermeabil, pentru că vremea la Berlin e imprevizibilă, la fel ca berlinezii. În 15 minute ajung la graniţa celor două Berlinuri, acolo unde Cortina de Fier a lăsat urme adânci când a căzut ca un fulger.
La
CheckPoint Charlie, turiştii se fotografiază cu santinele de acum, îmbrăcate ca atunci.
Apoi citesc istoria zidului de unde reiese că era mult mai rău în
Deutsche Demokratische Republik. (Înainte de '90, ai mei glumeau cu nişte prieteni că pleacă în vacanţă în RFG - Refugiu în Fundul Grădinii.)
Ascult la iPod muzicile lui Yann Tiersen din
Good Bye Lenin! şi parcă trăiesc, în iunie 2008, evenimentele din '61, când americanii şi ruşii se plimbau prin Berlin cu tancurile. Mi se pare incredibil ce citesc, aşa că mă hotărăsc să cotesc la stânga şi să vizitez, la două minute de Punctul de Control, Topografia Terorii. O expoziţie de fotografii pe locul fostei clădiri a Gestapoului. Povestea
Evreilor şi a clădirii care a semănat teama şi moartea printre ei.
Nu este singurul loc în Berlin din care plec cu inima strânsă ca un purice. Mai este şi Muzeul Evreiesc, o clădire cu arhitectură în
zig-zag, cu Turnul Holocaustului construit ca un mormânt pe înălţime, fără lumină, aer, viaţă. Sau Memorialul Evreilor Ucişi în Europa în anii '40. 2.711 de blocuri de beton de înălţimi de până la 4 metri, printre care mă plimb, ca
într-un cimitir golit de trupuri. Mă cutremur văzând cifre, obiecte, frânturi de jurnale, cuvinte, filmuleţe şi dau la maxim muzica din iPod, ca să nu îmi intre în suflet toate. Mă liniştesc cu
Songs from a Secret Garden sau cu uimitoarea vioară a lui Bălănescu, de pe coloana sonoră a filmului
Angels & Insects.
Iau aer şi pulsul oraşului de pe
Friedrichstrasse, strada cu rang de bulevard, care a fost tăiată de zid în două. Magazine chic, buticuri cochete, galeriile Lafayete în alb şi negru, cu un petic de gazon pe faţadă, tarabe cu căpşuni proaspete, un Mini Cooper lipit de un perete, care mă duce cu gândul la reclama unui adeziv minune.
Berlinul cel cosmopolit se arată aici, cel istoric la
Galeria East Side.
Picturile de pe zid, trabantul condus de Honecher cu Brejnev, istoria zidului în cifre,
total demokratie pe două plăci de beton, viza de ieşire din DDR în schimbul a 1 euro, bucăţi din zid. Îmi vine să reascult
The Island, cu Ada Milea şi Alexander Bălănescu, şi îmi zboară gândul la vreun prieten care merge la Londra şi care îmi poate cumpăra albumul.
Libertatea lui Friday din spectacolul sublim al unei chitări şi al unei vioare, libertatea germanilor până la căderea zidului, acelaşi concept care
l-a chinuit pe
Hegel o viaţă. În cartierul evreiesc, pe Friedrichstrasse, filozoful
şi-a găsit odihna veşnică, alături de colegul său de gândire, Fichte, printre tei înfloriţi în iunie şi ierburi verzi.
Caut şi mormântul lui Bertold Brecht, nu reuşesc să îl localizez pe hartă, deşi cimitirul e micuţ, mă aşez pe o bancă şi scot o carte din traistă. Atmosfera liniştită din cimitir are nevoie de puţină "adrenalină" -
Tovarăşe de drum / Experienţa feminină în comunism, Editura Polirom.
Istoria nu e niciodată reală, e mereu compusă din amintiri, frânturi puse cap la cap, mărturisirile fiecăruia ridicate la rang de mărturisire comună. E tot ce ne leagă pe toţi în istorie. A Germaniei a fost zbuciumată, tristă şi puternică. A noastră, mai puţin zbuciumată şi mai mult tristă.
JFK a scris o filă din istoria Berlinului. A declarat că este un berlinez, ca oricare dintre cei care se urcau pe scări şi pe stâlpi să îşi salute rudele de pe partea cealaltă a zidului. Sau că este o gogoaşă berlineză (după unii traducători), poate exact ca ceea ce a mâncat pe 26 iunie 1963.
Istoria se scrie zilnic, de la sine.
Kreuzberg e cartierul în care sutele de mii de turci care îl locuiesc au făcut istorie odată cu intrarea Turciei în semifinalele
Campionatului European de Fotbal. O zonă colorată, care
mi-a amintit de Istanbul (mereu în gând
Istanbulul, acest
turnbabel orizontal), cu mâncăruri orientale bune, narghilea şi terase pestriţe. Zumzăială, fructe uscate la kilogram, Selim Coiffeur, bere rece la halbă, steagurile roşii ale Turciei agăţate de ferestre, uşi, portiere, biciclete. Peste toate, un singur miros - de tei.
Linden trees sunt peste tot în oraş, străjuiesc orice bulevard, orice parc şi sunt toţi înfloriţi. Dacă ar ploua cald peste oraş,
m-aş plimba cu bicicleta printre şiroaie de ceai de tei. În faţa clădirii Primăriei, teii sunt strânşi în pâlcuri, ca mireasma să fie şi mai pregnantă.
Adulmec cu fiecare pedală şi o iau spre
Muzeul Filmului, din Sony Center. Oglinzi şi ecrane peste tot - pe pereţi, în pereţi, în sertare şi fotografii multe. O sală doar pentru diva Marlene, o frumuseţe clasică, actriţa care a avut tupeul să îl refuze pe Goebbels. O sală pentru
Olympia,
filmul-mamut al preferatei lui Hitler, Leni Riefenstahl, şi un Spiderman în mărime naturală. Pe un perete, zăresc un nume românesc - o actriţă româncă de origine evreiască, ucisă la Auschwitz, care a jucat la început de 1900 în Germania.
Ies din răcoarea aerului condiţionat, traversez curtea interioară a Sony Center, mai arunc o privire spre clădirile din Potsdamer Platz - înalte, străpung cerul; pare o piaţetă
dintr-un New York imaginat, pentru că încă nu am ajuns acolo. Cu bicicleta, gonesc spre
Nikolaiviertel, cartier vechi al oraşului, reconstruit total în anii '80, un strop din
Bruxelles-ul pietonal.
Mă dor călcâiele de la atâta piatră cubică, mă aşez la o terasă cu
look nemţesc şi comand o bere cu lămâie. E cald, dar peste 10 minute poate ploua de toamnă. Primăria din cărămidă roşie e undeva în spatele meu. Îmi îndrept şaua şi aştept la semafor să trec strada.
Omuleţul de pe semafor parcă îmi zâmbeşte, nu degeaba e construit diferit de către psihologul Karl Peglau. Ampelmann e dichisit, cu pălărie stil anii '30, iar berlinezii estici
l-au făcut vedetă locală în cei 47 de ani de viaţă.
Traversez tot Unter den Linden, bulevardul cu muzee şi cafenele scumpe, şi zăresc
Poarta Brandenburg, simbol al biruinţei - Napoleon a îndrăznit să îşi afişeze victoria pe sub ea, idem Hitler. Am
văzut-o de atâtea ori în fotografii, încât mi se pare că ne cunoaştem
de-o viaţă. Are ceva din Le
Cinquantenaire-ul belgienilor sau din Il
Vittoriano-ul italienilor.
Trec cu bicicleta pe sub ea,
mi-amintesc de tata care în tinereţe
s-a urcat pe Arcul de Triumf şi mă gândesc ce frumos ar fi să putem măcar trece şi noi pe sub Arc. În faţă se vede Coloana Victoriei, străjuită de Tiegarten, pădurea din centrul Berlinului. În dreapta, cupola
Reichstag-ului decupează cerul plin de nori albi. În cupolă a căzut un ţurţur de oglinzi, care îmi sparg reflecţia în sute de bucăţi, niciodată egale. Mă întind şi privesc cerul, cupola e descoperită.
De sus, de pe acoperiş, se vede tot Berlinul:
Spree şerpuieşte printre clădiri, exact aşa cum
l-am visat, neştiind că ceea ce visez e Berlinul;
Tiegarten cu tei înfloriţi şi iepuri de câmp; cupola Domului sub care îşi dorm somnul de veci regii prusaci; cele trei
clădiri-turn din Potsdamer Platz, Gara Centrală şi
Turnul Televiziunii. De oriunde din oraş am zărit această ţepuşă de oţel cu o bilă spre vârf, care se învârteşte din jumătate în jumătate de oră.
Cobor, îmi las bicicleta legată
într-o parcare pentru biciclete şi iau puţin străzile la pas. Pe străzile centrale ale oraşului,
Ursuleţii coloraţi sunt aşezaţi în cerc, simbol al păcii, al prieteniei şi al toleranţei. Îi fotografiez pe toţi, mă încântă culorile vii cu care au fost vopsiţi. Expoziţia a făcut înconjurul lumii, acum e acasă, în Oraşul Ursului de Aur.
Nu ştiu de ce, dar Berlinul îmi face impresia unui oraş
vintage. Nu vechi neapărat, dar cu aer de vechi, deci la modă anul ăsta.
Vintage sunt magazinele pline cu haine de dinainte de '89, vintage sunt două târguri importante care au loc în fiecare duminică. Vintage sunt berlinezii care trăiesc nostalgia acelor ani.
Mi-amintesc de o replică din
Good Bye Lenin!, filmul lui
Wolfgang Becker care a câştigat un premiu César: "În seara zilei de 7 octombrie 1989, câteva sute de oameni
s-au întâlnit pentru un exerciţiu de seară şi au mărşăluit pentru dreptul de a se plimba fără ca Zidul Berlinului să le stea în cale."
Azi, nimic nu mai stă în calea nimănui în Berlin. Nici măcar acest "alt" personaj al istoriei.
Zidul.
