Cheia

Cu dragoste, în amintirea DianeiPrietena mea a plecat. Şi mi-a lăsat, ca în filmele poliţiste de pe vremea când eram copil, un plic, câteva cuvinte pe o foaie de hârtie, şi o cheie. E o cheie frumoasă, dintr-un material greu, argintiu - nu, nu am dat la analizat cheia, să văd din ce material e, când a fost fabricată şi ce fel de lacăte deschide. Nu a chemat nimeni poliţia şi nici nu s-a alertat nimeni. Prietena mea este singură, şi nu ştiu cum se face dar parcă nu a surprins pe nimeni din cei care o cunoaştem că a plecat. Toată lumea presupunea cumva că, mai devreme sau mai târziu, trebuia să se întâmple şi asta. Nu am spus nimănui până acum ce a scris pe hârtia aceea. Pentru simplul motiv că nimeni nici măcar nu m-a întrebat. Am obosit să mă caut în cei din jur, Bianca, am deschis uşa către mine.

Am fost colege de liceu. Nu îmi aduc bine aminte cum ne-am apropiat unde de alta, dar ar fi imposibil de uitat după-amiezile lungi în care aerul uscat ni se depunea ca o pojghiţă de praf auriu pe feţe, şi fugeam din câte o cofetărie în parc, ne aşezam pe o bancă şi Diana îmi povestea despre ea, despre fantasmele ei. Despre teama ei de lumini stinse.

Nimeni nu se mai întâlneşte astăzi la o cofetărie. Nici nu cred să mai existe cofetării unde să te poţi aşeza, mânca o prăjitură şi bea un suc. Sau poate or fi şi le-or şti numai liceenii de astăzi. Deşi asta e greu de crezut. Pe atunci însă ştiam toate cofetăriile din Craiova. Iar Diana era singura persoană cunoscută care avea fantasme. O ascultam, şi uneori îmi venea să o scutur, să o bag cu capul în lac pentru vreo două secunde. Să-şi revină un pic, îmi spuneam. Dacă ţi-a murit mama de cancer nu ai dreptul să trăieşti cărând împachetată în geantă umbra propriei tale morţi. Dacă nu eşti pentru tatăl tău omul cu cel mai mare potenţial de a ajunge desăvârşit - aşa cum eram eu pentru tati - nu ai dreptul să priveşti lumea din spatele geamului tău ciobit de singurătate, aburit de răsuflarea celor care se apleacă încercând să ajungă la tine.

Ne-am regăsit în Bucureşti, după ce am terminat facultatea. Nu am aflat dacă mai ştia vreo cofetărie, dar m-a dus la ceainăria lui Tudor din spatele Bisericii Armeneşti. Păşeam în grădină, trecând de gardul de fier acoperit de vegetaţie, şi simţeam din nou pe pleoape acelaşi praf auriu. De cele mai multe ori era senină. Era pe vremea când îmi găseam propriile umbre.

Înainte de a pleca, vorbeam într-o noapte la telefon şi-i povesteam cum o iubeşte Iulia. Cumva tacit, acceptasem cred şi eu, ce ea ştia de când ne plimbam pe aleile parcului din Craiova, şi anume că nu va avea niciodată copii. Tot tacit, ştiam că şi-a câştigat locul în inima mea şi a Iuliei, atunci când bătea la uşă încet să nu se trezească copilul, uneori şi câte un sfert de oră, până când se întâmpla să trec prin hol şi să o aud. Intra luminoasă, mă săruta pe obraz, şi se apuca de treabă. Erau singurele clipe în care mă simţeam uşoară. Apoi venea bărbatu-meu, şi râdeau împreună, şi el îmi spunea, după ce pleca, ce fata bună e Diana. Şi-apoi a venit ziua în care am aflat că a plecat, de-aici de departe. Peste vreo săptămână am primit plicul de la ea.

Cheia stă şi acum în cutia mea cu bijuterii. Astăzi când am venit de la serviciu am găsit-o pe fie-mea stând turceşte pe covor în faţa bibliotecii; cu pozele scoase din albume şi împrăştiate. Mi-am amintit seara în care am mers pe jos toţi trei până la CVS şi am luat plicurile cu douăsutecincisprezece poze. Ne-am oprit pe Main Street la fântână, Iulia a alergat în jurul copacului cu un băieţel, iar noi doi am desfăcut plicurile ca pe nişte cadouri de Crăciun. Mâncam îngheţată de la Häagen Dazs. Am petrecut apoi câteva seri sortându-le, punându-le în albume, scriind titluri, locuri, date. Mă gândeam cât se va bucura Iulia peste câţiva ani. Ei, se bucură şi acum, am reuşit să-mi spun. Angel era în cameră, lucra ceva la calculator.

Iulia se oprise la o poză cu Diana.

Mai pe seară îi citeam poveşti, în patul nostru, iar ea prospecta conţinutul cutiei cu bijuterii. Eram, desigur, înconjurate de poze.

A văzut cheia. M-a întrebat ce fac cu ea, ce descuie. E o cheie frumoasă, mami, ca în poveşti, mi-a spus. Eşti sigură că Diana nu a găsit vreun castel? Ea părea mereu să ştie mai mult decât alţi prieteni de-ai tăi, mami. Până şi Capy se purta ciudat cu ea.
Nu, nu ştiu de la ce este cheia, dar este o cheie frumoasă şi îmi place să îmi imaginez că mi-a lăsat-o pentru a mă face să mă întreb mereu ce uşă a deschis şi încotro s-a dus. Un fel de metaforă, mi-am spus în minte, dar Iulia părea prea obosită să-i explic ce înseamnă o metaforă, aşa că am încercat să o determin să strângem pozele.

Dar ea îmi spune, uitându-se la poza în care Diana o ţine în braţe, de Sfânta Maria, şi suflă împreună în lumânarea de pe tort: Mami, ai încercat vreodată pur şi simplu să intri în cheie?
Iulia, iar vorbeşti prostii, mami. Cheia descuie ceva. Nu intri în ea.
Da, mami, dar dacă nu ai nici o uşă să o descui, atunci poate că uşa este chiar cheia.

A fost cât pe ce să intru în jocul ei, a fost cât pe ce să mă las cuprinsă de o căldură moluţă, aşa cum era plapuma mea când eram copil iar în cameră era frig. Băgam capul sub plapumă. Era mult mai întuneric decât în cameră. Dar aici întunericul avea limite şi era cald. Alunecam şi acum în acelaşi întuneric. Iar Iulia mă ţinea de mînă. Şi abia atunci mi-am adus aminte ce-mi scrisese Diana pe plic: pentru când vei fi cu adevărat hotărâtă. Nu dăm niciodată atenţie plicului, mai ales când este şi ceva înăuntru, nu-i aşa?

Aşa că am scuturat-o pe Iulia, am luat cheia din mâna ei şi i-am spus: Nu, mami, nu iubirea mea, cheia este a Dianei. Nouă doar ne-a împrumutat-o. Haide să nu intrăm în cheie.
Ok, mami. Dar, mami, Diana a murit pentru că nu eram eu lângă ea?

Adevărul este că Diana s-a dus într-o zi de Paşti şi nu mi-a lăsat nici o cheie. Probabil că nu poţi trece decât o singură dată prin ea.