Gen literar: eseu serios
Fundal sonor: Duke EllingtonPe 7 februarie 1947, Parchetul francez l-a dat în judecată pe americanul Veron Sullivan (aflat în pielea şi în oasele francezului Boris Vian), pentru a sa pornografică scriere: Am să scuip pe mormintele voastre. Domnul Vian a scris corpul delict în anul 1946 în numai 15 zile, în urma unui pariu nefast cu prietenii şi din cauza unei jene financiare acute. Tot cu rea credinţă a pretins că e doar traducătorul incriminatului roman, pentru a-i duce de nas pe critici, cititori şi vânzătorii de bilete de cinema.
Vara anului 1940. Tutuu... tuuu, la trompetă. Nu întâmplător s-a reapucat de cântat după ce a cunoscut-o pe Michelle Leglise, cu accent pe un e, prima lui soţie, Bibi din dedicaţia Spumei Zilelor. "Pentru Bibi" a născut un nor trandafiriu, urmăritor de îndrăgostiţi pe stradă, a aşezat în baie papuci din piele de câine - zburător, preşul ce scotea bale de săpun, mângâia şoarecul spălător de pereţi, pentru Bibi lăsa razele de soare să se izbească de robinetul din bucătărie. Dar au trecut anii şi Bibi poate că nu mai era chiar Bibi, ci doar Michelle. Apoi a întâlnit o dansatoare, pe Ursula Kubler. Michelle a rămas acasă cu copiii, iar Vian s-a dus la Primărie să se însoare cu Ursula.
Voi scuipa pe mormintele voastre ar fi trecut neobservată în librării, spre nefericirea scriitorului şi a editorului, însă un moralist vigilent, Daniel Parker, "preşedinte al Ligii Părinţilor de Familie", a avut bunăvoinţa să protesteze, să huiduie şi să scuipe corpul delict. Prin urmare, în urma scandalului romanul a început să fie jinduit de taţii de familie şi de fii şi fiicele acestora. Lucrurile s-au aranjat cam anapoda. Scuipătorul preşedinte de familie purta acelaşi nume cu unul dintre cântăreţii de jazz preferaţi de Vian. Mai există un fotograf britanic cu acest nume, însă n-are vâna scuipătorului preşedinte al Ligii Părinţilor de Familie, nu prea are nimic. E cuminte. Aşa, şi mai există un anumit Daniel Parker ce dă cu pudră pe obrajii actorilor de la Hollywood. În secolul al XVIII-lea a trăit un căpitan cu acelaşi nume. Purta perucă albă, pudrată, avea ochii albaştri şi nasul pornit spre dreapta. Dar nu are nici o legătură cu Boris Vian, aşa că să-i lăsăm trupul mort în pace.
Scuipătorii de familie spuneau că e "hidoasă şi neruşinată" cartea lui Vian, iar acesta afirma despre roman, cu mâna sub inimă: "Literar vorbind, nu merită nici o zăbavă. Prost, foarte prost. Comercial vorbind, e bine construit. Ştiu. Nu-s degeaba inginer".
Din această afacere editorială cel mai prost a ieşit iubita unui fost colaboraţionist. Bărbatul şi-a strangulat femeia într-o cameră de hotel. Partea delicată pentru Vian: criminalul a lăsat pe noptieră romanul Voi scuipa pe mormintele voastre, deschis la pagina în care se descria suculent o crimă asemănătoare. Asta e. Ar fi putut să abandoneze lângă cadavru o carte de şansonete, nişte şosete verzi, o baghetă cu susan sau o carte de apicultură, dar n-a vrut şi pace. Din cauza lui, Boris Vian cu greu a scăpat de acuzaţia de instigare la crimă, doar cu ajutorul unei chichiţe legislative.
Parker l-a hăituit pe Vian mai mulţi ani, pentru că avea timp la dispoziţie şi nu vedea maliete, criticii şi judecătorii la fel, erau bolnavi la ochi, Boris le vedea şi totuşi tot se supăra, aorta i se îmbolnăvea. La un moment dat a uitat să-şi ia pastilele şi inima lui a crăpat la o petrecere, pe 23 iunie 1956, în timp ce se uita la o ecranizare mediocră a romanului incriminat. Era acasă, lângă soţie şi prieteni, s-ar fi putut şi mai rău, să-şi dea duhul într-o sală de cinema, printre critici şi scuipătorii de familie, sau poate că nu, poate că nu i-ar fi păsat, după ce dai colţul nu mai contează cine se zgâieşte la cadavrul tău, cine-şi freacă mâinile, cine jeleşte ca un crocodil, chiar nu mai contează cine ce necrolog a scris, câte coroane se aşează pe mormânt.
La urma urmei era normal să moară, chiar dacă a scris volumul de versuri N-aş vrea să crăp, şi dacă tot a decedat, putem să-i facem autopsia. Îi desfacem pieptul şi ne uităm atenţi la organele interne. Putem să observăm cu ochiul liber că suferea de insuficienţă valvulară a aortei şi de edem pulmonar. Nu, nu o să folosim smulgătorul de inimi, e suficient doar să observăm striaţiile, nuanţa închisă de bujor pătat cu vin negru. Să ne astupăm nasul cu bucăţi de crin, ferindu-ne astfel de mirosul de puroi şi carne putrezită ce intră pe sub uşă. Evident, evident că încă din copilărie inima i-a bătut neregulat, a simţit în piept o nelinişte de cuc înghesuit la colţ de un motan albastru. Sărăcind părinţii, toţi au trebuit să se mute din casa mare în apartamentul mic al portarului. Prin urmare inima a suferit o altă modificare, s-a micşorat pe la colţuri ca să intre în spaţiul mai mic. Nu e nevoie să fii medic legist ca să-ţi dai seama că în Spuma Zilelor casa se micşora zi de zi, pe cât creştea nefericirea personajelor, pe numele lor Chloe, cu accent pe e, şi Colin, fără accent pe e. Plămânul drept al mortului Boris Vian arată suspect. Are un nufăr înfipt în el, ceea ce probabil că i-a cauzat şi moartea, după ce a decedat din cauza inimii defecte. Poate că nu ar fi crăpat dacă ar fi urmat un tratament adecvat cu boscheţi de iasomie. Cântând la trompetă, nufărul din plămân a crescut şi mai mult. Medicii i-au interzis să mai cânte în barul Le Tabou, din Saint Germain des Pres, dar degeaba, prea târziu. O vreme s-a salvat pentru că vedea maliete. Peste tot, pe stradă, pe hârtie, călare pe litere, pe treptele tribunalului atunci când judecătorii l-au condamnat la 14 zile de închisoare pentru scrierea sa imorală (la drept vorbind, o porcărie cartea asta, dar rămâne între noi). Din fericire, au suspendat pedeapsa. S-a certat oleacă cu Sartre, mă rog, e treaba lor, nu vom ignora faptul doar pentru că urmele discuţiei neplăcute se zăresc în coşul pieptului şi pe mărul lui Adam.
Această pendulare între tribunal, casă, bar şi ziarele pline de protestele scuipătorilor de familie, au dus la micşorarea aortei, nu există dubiu în această privinţă. Muzica delicioasă a lui Duke, crocantă pe alocuri, precum şi malietele au avut o vreme efectul pansamentelor cu rivanol şi a petalelor de crin lipite pe cearcăne. Din descompunerea venelor din plămâni ne putem da seama cât de mult l-a afectat faptul că în iunie 1946 nu i s-a dat Prix de la Pleiade, pentru Spuma Zilelor - "cel mai sfâşietor roman de dragoste din literatura lumii"- cum spunea prietenul său Raymond Queneau. Fiind cartea sfâşietoare, nu ne putem mira că i-au murit în casă lămpile, că pereţii s-au strâns tot mai mult.
Să ne uităm acum la mâini, la degete. Sunt uşor bătătorite, e clar că-i plăcea să meşterească la maşini, doar a avut un BMW vechi, un Braizier 1911, fără îndoială că a fost un inginer priceput, s-a văzut în Toamnă la Pekin. Nici în acele vremuri francii nu creşteau în pom, şi nimeni nu-i dădea bani doar ca să scrie romane sfâşietoare, criticii nu vedeau malietele şi nici cei de la editura Gallimard, care au refuzat să-i publice Smulgătorul de inimi. Lumină mai puternică pe creier! Cu mare atenţie trebuie să studiem fiecare gogoloi şi neuron, să realizăm de ce Vian zărea malietele. La psihanalistul Jacquemort e clar de ce! Pentru că psi-ha-na-li-za (mi se încurcă limba în gură) o pisică, iar pisicile au pofte de feline, manifestările acestora transferându-se oleacă în medic. "Păcat că oamenii nu le văd pe maliete aşa cum le văd eu, îşi zise Jacquemort, şi poate că nici eu nu le văd deloc aşa cum spun, dar, în orice caz, un lucru e sigur: dacă nu vezi malietele, trebuie măcar să te prefaci că le vezi. De altfel, sunt atât de vizibile încât ar fi ridicol să nu le vezi".
Eu le văd, le văd bine, pentru că port ochelari cumpăraţi de la Cabinetul de Vindecat Maliete. De la nunta lui Colin cu Chloe (cu accent pe e), trupul mort al lui Vian mai miroase a nori de coriandru, a buruieni de munte şi a iarbă roşie de Pekin. Hamalii au dat jos lada neagră, cu trupul mort al lui Chloe, şi de atunci că probabil se simte izul de cimitir acolo unde nu sunt maliete.
Acum ştergem picăturile de sânge de pe calota craniană a lui Vian cu tampoane de nor. Creierul îl depunem la picioare şi scalpul îl trecem peste faţă. Capul va rămâne gol la fel ca un pepene verde golit cu lingura de miezul roşu şi de sâmburii negri. Dacă sunteţi prea sensibili deschide-ţi fereastra să intre aerul proaspăt şi dânsele. Doar cele "de culoarea funinginii, cu pieptul roşu, cu ochiul de lună şi ţipete uşoare de şoricei". Bun. Intraţi, intraţi. Aveţi voie să asistaţi la autopsie, voi "maliete care muriţi imediat cum atinge degetul cuiva, chiar foarte uşor penele voastre imposibil de atins, care muriţi din orice, pentru că vă priveşte cineva prea lung, pentru că râde privindu-vă, pentru că se întoarce cu spatele sau îşi ridică pălăria, pentru că noaptea se lasă aşteptată, fiindcă se face seară prea devreme".