Domnul Musashino se află în faţa restaurantului Tokyo. Îşi aminteşte clar cum s-a sculat dimineaţa, cum şi-a tras pantalonii pe el, cămaşa albă, şosetele şi pantofii, cum s-a dus în baie, a intrat în cabina de duş, a dat drumul la apa nici caldă, nici rece, s-a săpunit, clătit (n-a fredonat O soleeee miooooo, neavând astfel de obiceiuri proaste), a închis apa, picioarele i s-au aşezat cum trebuie pe buretele în formă de ananas, s-a şters dar nu tocmai bine (hainele şiroindu-i din plin), a ridicat capacul de la WC, şi-a desfăcut şliţul făcând ceea ce era de făcut în astfel de situaţii, a tras apa, s-a spălat şi-a mers până în bucătărie unde nu şi-a făcut cafea pentru că în mod ciudat pe cafetieră se lăbărţase un taximetrist ce-l întreba obsesiv unde vrea să-l ducă, în camera de zi sau în debara. În debara n-a vrut, asta e clar, acolo sunt schiurile vechi, bocanci şi cutii, o minge spartă şi-o bicicletă medicinală de scăzut burta pe care n-a folosit-o decât de două ori, şlapi şi-o gondolă de lemn, în miniatură, primită de la o rudă ce-şi petrecuse vacanţa la Veneţia în toamna anului 1969. N-ar fi avut de ce să se înghesuie acolo, i-a spus taximetristului, desigur în japoneză:
- Domnule, mulţumesc, însă vă rog să înţelegeţi că eu nu voi merge în seara aceasta în debara, căutaţi alt client.
Până să-şi dea seama că taximetristul de pe cafetieră se uita la el cu o privire sugestivă ce conţinea doze respectuoase de resentiment, amabilitate şi ţâfnă, până în măduva oaselor a simţit că podeaua placată cu gresie i se mişcă în mod îngrijorător sub picioare. De la dreapta la stânga, de la stânga în faţă şi-apoi în dreapta-stânga, vitrina restaurantului înclinându-se într-un unghi oarecare, n-ar fi putut spune dacă era de 90 sau 180 de grade. Alcoolul din stomac şi sânge i se mişca fluid în acelaşi sens ameţitor, de la dreapta la stânga, de la stânga în faţă şi-apoi în dreapta-stânga, în spate şi-n dreapta. Sake, sake, sake, sake! Sakeeee! Simţea pe nas. Multe păhărele care-l împingeau să plescăie zgomotos din limbă.
- Ţţţ..., făcu taximetristul, şi din acesta pornea o privire ce pârlea părul.
Domnului Musashino nu-i plac oameni care îi ţâţâie la ureche. Atitudinea şoferului îl dezamăgea. Creierul său dorea să-i spună verde în faţă să plece de pe cafetieră şi să ţâţâiască în altă parte, de exemplu în alte bucătării, însă pe gură i-au ieşit doar vorbele:
-..............
La care o damă de pe stradă, pe tocuri înalte şi poşetă roşie de lac, le-a apreciat cum se cuvine trimiţându-l în locul cald şi umed unde tatăl domnului Musashino intrase în soţie, înainte ca aceasta să-l aducă pe lume la maternitatea din Kyoto pe cel din faţa restaurantului. S-a aflat apoi că domnişoara în cauză era din România. Impresionat de rotunjimile rubensiene care i se plimbau pe sub nas, domnul şi-a mai îmbogăţit vocabularul cu câteva expresii neprotocolare rostite în română, engleză, japoneză şi italiană. Ar mai fi continuat să se tot ţină cu degetele de acele părţi moi feminine, încercând să muşte aluniţele din decolteu, dacă n-ar fi venit un rusnac să-l întrebe de bani şi sănătate, sănătate care fusese destul de bună până să i se pună întrebarea (exceptând un vertij inexplicabil, tulburarea vederii, împleticirea limbii şi-a picioarelor), apoi s-a deteriorat brusc, aşa cam cât ai spune sakeeeee.
Domnul Musashino se află în faţa restaurantului Tokyo. Nu-şi mai aminteşte nimic. De jos în sus zăreşte firma luminoasă şi-atât. Lumina difuză, sticloasă, îi intră prin retine în cap, i se scurge pe asfalt printr-o găurică, în acelaşi timp cu un fir de sânge. Lung, şerpuitor. Firul se opreşte lângă un stâlp, lărgindu-se într-o băltoacă nu prea mare. Nici măcar un melc nu s-ar putea îneca în ea, doar o râmă sau două. În stomac mai are doar o jumătate de lingură de sake, restul se lăbărţează în altă băltoacă, verzuie. Clipeşte rar, sub coaste îi mai ticăie inima, slab, aproape în tăcere.
Domnul Musashino nu se află încă în faţa restaurantului Tokyo, ci stă aşezat la o masă, lângă alte mese şi alţi domni, după cum se vede nu e singur, sunt oameni în jurul lui, necunoscuţi şi chelneri. În cinci boluri de porţelan sunt tăiţei moi, picanţi, pe un platou sunt aşezate bucăţi de peşte crud, sub o masă a căzut un şervet, cineva îl ridică, un pahar e dus la gură şi deşertat, se aud cuţite şi murmure deasupra capetelor, chicote în separeuri şi uşi bălăngănite. În bucătărie sfârâie plita, o tigaie a luat foc până în tavan, trei se reped ciocnindu-se, apa cu clăbuci se scurge pe farfuriile murdare. Un tânăr cu bonetă fumează afară, lângă uşa din dos lăsată puţin deschisă ca să iasă aburii. Pe aleea cu tomberoane câteva pisici apreciază cum se cuvine mirosurile apetisante şi n-aş exagera dacă aş spune că cel puţin trei sferturi dintre ele nu s-ar lăsa rugate de mai multe ori să intre şi să se înfrupte cu peşti, răcuşori, tentacule de sepie. La asta se gândea tânărul, însă le-a închis uşa în nas, nu înainte de a a arunca restul aprins de ţigară în direcţia ochilor scăpărători.
Se pare că scaunul avea zimţi în lemn, altfel nu văd de ce s-ar tot fi foit, de ce-ar fi oftat de atâtea ori domnul Musashino, de ce s-ar fi aplecat atât de des asupra paharelor pline şi goale, de altfel băutura nu rămânea până la buza de sus decât clipe, fiind imediat ridicată şi răsturnată în gură pe limbă şi dinţi, cobora pe gâtlej, pe lângă omuleţul roşu, aluneca mai departe până în stomac, de unde, aşa cum am mai spus, peste ceva timp va ieşi prin gură împroşcându-se pe asfalt, în faţa restaurantului.
Fiind privit de un necunoscut oarecare, domnul Musashino nu simţea nimic deosebit, doar golul din stomac ce se umplea tot mai mult şi mai des cu alcoolul amorţitor. Acel oarecare este un bărbat de vârstă incertă, român născut în Republica Găgăuză, deci am putea să spunem că e găgăuz născut din părinţi români, ceea ce nu ne-ar ajuta foarte mult să aflăm ce e de fapt cu el, mai ales că acum locuieşte în altă parte. Nici în România, nici în Republica Găgăuză, şi nici aici, în oraşul unde se află restaurantul Tokio. Unde mai punem că restaurantul nu are nici cea mai mică legătură cu Japonia. A fost deschis într-un oraş european de un pakistanez isteţ care s-a prins repede că turiştii francezi, germani, belgieni şi luxemburghezi, americani şi englezi, dar şi brazilieni, lituanieni şi coreeni nu se dau în vânt după bucătăria pakistaneză. Ar fi dat faliment în prima lună dacă le-ar fi servit miel înăbuşit în lapte de oaie şi burtă de iapă coaptă în pământ. Asta nu înseamnă că toate mâncărurile sunt japoneze. Nu. Două trei preparate sunt get-beget chinezeşti, sosurile păcătuiesc prin apartenenţă la bucătăria mexicană, şi pentru că unul dintre tocătorii de carne e vietnamez, vă las să ghiciţi ce se întâmplă cu câinii fără stăpân ce fac greşeala să se aventureze noaptea pe aleea din dosul restaurantului. Oricum, n-aş recomanda localul unor arbitri de la concursurile chinologice, acelea unde patrupezii cochet coafaţi primesc cupe şi medalii.
Românul-găgăuz sau găgăuzul-român stă în colţul lui cu trei şerveţele de hârtie în faţă, toate scrise mărunt cu pixul. Pastă neagră.
De ce bea paharele din trei în trei minute? De ce se foieşte pe scaun? De ce chelnerul mic poartă tocuri la pantofi şi-o frizură cu ţepi? De ce femeia în rochie mov se joacă cu cercelul din urechea dreaptă când îi vorbeşte bărbatul de lângă? De ce râde cu capul pe spate?
Şi tot aşa. Întrebări stupide pe care nu s-a putut abţine să nu şi le noteze pentru a medita asupra lor mai târziu. În metrou sau acasă. Gheorghe, căci aşa îl cheamă, până la un anumit punct din viaţa sa a fost ca oricare altul. Avea deseori certitudini, foarte rar nelămuriri, nu se întreba ce e viaţa, ce e moartea, ce e femeia şi ce e bărbatul, eventual doar cât e ceasul, însă se uita la încheietura mâinii şi imediat afla răspunsul. Când s-a întâmplat ce i s-a întâmplat, aş exagera spunând că a fost încântat. Peste luni după prima zi a despărţirii îşi zicea că atunci parcă l-ar fi lovit autobuzul pe stradă, că aşa s-a simţit, şi nu altfel. Vădit tulburat şi acum, încerca să vizualizeze cum anume i-ar sta chelnerului pitic atârnat de lustra cu lampioane roşii, cu capul în jos, deasupra mesei la care chicotea destrăbălat doamna în mov, dacă s-ar transforma într-o clipită beţivanul în cazul în care cineva, printr-o minune, i-ar extrage anxietatea printr-o seringă înfiptă în spinare. Sau în ceafa asudată. Pasionat de pictură, cunoscător fin, bănuia cam cum ar putea să arate femeia cu râs gâlgâitor remodelată cu cuţitul în stilul lui Picasso, Klee, ba chiar Cezanne. I-ar fi stat bine capului rujat şi pomădat pe o tavă, în chip de natură moartă cu mere. Mere din tuşuri groase, acneice, înconjurate de-un aer încărcat de mucegai. Niciodată n-a apreciat tablourile lui Cezanne. Să spunem că un unchi bogat din America (în mod clar, nu din republica Găgăuză sau din Oltenia - de unde i se trag părinţii şi bunicii) i-ar lăsa moştenire o natură moartă cu mere, semnată de francezul în cauză, tablou evaluat la suma ameţitoare de 10 milioane de dolari. Ar accepta darul post-mortem cu sila întâlnită la rudele ce-au primit de la o mătuşă ramolită din Caracal balerine ciobite din porţelan, un ibric şi-un preş de şters picioarele.
Masa lui fiind lângă scări, a putut să-l admire în tihnă pe turistul în şort albastru şi tricou Puma berbecindu-se la vale pe treptele alunecoase. Dezbrăcat de textilele inutile şi inestetice, înmuiat în roşu, subţiat la burtă şi alungit la cap, ar fi părut un plutitor din tablourile lui Chagal. Gheorghe s-a abţinut şi nu i-a spus ce i-a trecut prin minte când individul în cauză s-a oprit cu nasul de muchia scaunului învecinat. După astfel de accidente, oamenii, indiferent de naţie, nu vor să afle cum le-ar fi stat sub chip de personaje în tablourile unor decedaţi, fie aceştia celebri. Cu politeţe şi răceală găgăuzul nostru i-a înmânat unul dintre şerveţele însemnat cu întrebări încuietoare despre calul troian, labirint, întrupare şi îndrăcire. Sângele n-a fost oprit de atâta lucru, s-a scurs în continuare pe podea în picuri ţâşnitori. Gheorghe ar fi stat cu orele să numere picăturile de sânge căzute, însă mai mulţi oameni de bine s-au grăbit să-l ducă pe accidentat la toaletă. Nu le-a zădărnicit eforturile. Ceva îi spunea că în general nu-i bine să-i opreşti pe alţii să bandajeze un nas tumefiat. Nici eu nu i-aş recomanda aşa ceva. Ar fi fost cam neplăcut să le explice în diferite limbi frumuseţea deosebită a stropilor picaţi ca dintr-o pensulă butucănoasă din păr de porc. Nu l-ar fi înţeles şi-n plus ar fi părut deplasat. Chelnerii şi patronul ar fi putut să se întrebe ce-i cu el, mai exact de ce neam e; aflând că e român, l-ar fi scotocit de pahare dosite, linguriţe şi solniţe, percheziţie umilitoare pentru oricine, mai ales pentru unul care în acea dimineaţă îşi luase chiloţii pe dos. Simţindu-se vulnerabil a tăcut. Înţeleaptă decizie. În veci n-ar fi căzut de acord cu accidentatul în privinţa calităţilor estetice ale unor stropi roşietici picaţi pe-o mochetă verzuie.