Casă cu şemineu (I)

M-am mutat aici de vreo zece zile. Este o clădire nouă, în formă de semicerc, cu trei intrări, în jurul unei piscine. Nu sunt încă toate apartamentele terminate; în timpul zilei am impresia că locuiesc într-un şantier. Seara şi noaptea însă îţi bagi degetele în urechi de atâta linişte. Singurul meu vecin locuieşte, din fericire, pe aceeaşi scară cu mine, la etajul I însă. Nu ştiu exact apartamentul, nu l-am văzut niciodată unde intră. Este un bărbat singur, cred că la vreo cincizeci de ani. M-a salutat din prima seară, întrebându-mă ce mai fac. Nu m-am obişnuit încă să fiu întrebată asta de oameni pe care nu-i cunosc, dar i-am răspuns că bine şi n-am mai completat ceea ce era evident, după cele trei trolere pe care încercam să le trag după mine, plus genţile cu care eram aproape spânzurată.

L-am văzut în dimineaţa următoare, de la fereastra mea de la etajul doi. Purta un costum de in, de culoare bej, mergea încet, cu umerii şi capul puţin ridicate şi aplecate în acelaşi timp. Ca şi cum te-ai uita înspre cer şi te-ai feri de lumină. M-am întrebat încotro o apucă, dar nu sunt deloc bună la citit oamenii, aşa că am renunţat să ghicesc.

Am terminat de despachetat şi de aranjat abia ieri. Tot ieri am făcut şi prima baie în piscină, seara târziu. Drept pentru care am găsit azi dimineaţă o hârtie în uşă în care mi se reaminteşte extrem de politicos că programul piscinei este de la răsărit până la apus. Pentru o naţie care urăşte avocaţii pe care continuă să îi hrănească, te-ai aştepta la mai multă precizie din partea lor. Mă bate gândul să fac o baie dimineaţă pe la 6 dar nu mă trezesc eu aşa devreme...

Acum nu ştiu ce să fac. Serviciul îl încep abia peste o săptămână. Mă uit pe fereastră şi văd un şoim plutind peste casele din vecinătate. Am brusc senzaţia că din pereţi ies îngeri, undeva în spatele meu. Mă abţin să mă întorc. Dacă au venit, îmi este suficient să ştiu că sunt acolo.

Cum n-am nimic mai bun de făcut, mă hotărăsc să dau o raită pe la Home Depot, să îmi iau nişte flori pentru balcon. La poartă mă întâlnesc cu vecinul meu. E îmbrăcat de data aceasta într-un costum alb, iar în lumina aproape lichidă faţa lui pare mult mai îmbătrânită decât mi se păruse până acum şi mult mai bronzată. De fapt nu e bronz, e mai mult o tristeţe negricioasă care îi acoperă obrajii. Are ochi albaştri şi, mi-e ruşine să recunosc, nu arată rău. Ne salutăm, vocea lui este gravă, aproape ironic reverenţioasă, şi are un accent aproape britanic. Nu este mai înalt decât mine şi pare mai mult slab decât atletic. În urma lui rămâne un miros ciudat, un miros pe care îmi este imposibil să îl definesc, un amestec de parfum verde, citrice, cu un iz de lemne proaspăt tăiate, nisip şi ceva înţepător, aspru, pe care nu îl pot defini. În timp ce plec din parcare, îmi dau seama că nu am mai analizat vreo persoană necunoscută niciodată ca acum. Poate din cauză că sunt singură de când am sosit. Poate pentru că singurii oameni cu care am vorbit au fost Lisa de la biroul de închirieri şi vânzătorii de la Publix. Poate pentru că, deşi aici oamenii sunt atât de prietenoşi încât te întreabă mereu ce mai faci, este o indecenţă să faci altceva decât mulţumesc bine, dar tu?

Iau totul de la început: ţara, cartierul, apartamentul, florile. Am cumpărat seminţe, pământ şi ghivece lunguieţe de agăţat de balustradă. Şi, pentru că sunt într-o dispoziţie periculoasă, mă gândesc să fac ceva cu totul şi cu totul inacceptabil: o vizită neanunţată. Unul dintre foştii colegi mi-a dat o adresă de e-mail a unui prieten de-al lui care locuieşte în Florida, am vorbit cu el un pic înainte de a veni aici, mi-a dat adresa ca să mă orientez. Ştiu că dimineaţa îl găsesc acasă, lucrează noaptea la un cazinou în Seminole Hard Rock Café. Am vorbit la telefon de vreo două ori de când am venit, aşa că nu va fi chiar o surpriză.

Teo locuieşte într-un cartier de case vechi, micuţe, cu acoperiş plat, cu piscină şi grădină, aşa cum sunt mai toate casele pe aici. La numărul 1331 însă, adică acolo unde ar trebui să stea el, este o casă superbă, în stil tudor. Pare că a suferit destul la ultimul uragan, acoperişul are cârpeli care probabil nu vor rezista sezonului peste normal anunţat pentru Atlantic anul acesta. Casa mai are nevoie stringentă şi de un vopsit, deşi are un anume farmec vopseaua scorojită care pare că se retrage din faţa trandafirilor care s-au suit pe ziduri.

Sun. O dată, de două ori. Teo deschide uşa, mă priveşte un pic cu suspiciune, apoi se recompune, facem cunoştinţă. Mă invită în grădină, în spatele casei, în timp ce îşi cere scuze că nu intrăm, dar tocmai astăzi a chemat coşarii să cureţe şemineul. Sar elegant peste trasul de urechi aşteptat: la urma urmelor locuieşte de zece ani în Florida şi lucrează noaptea; suficiente motive să devii cucuvea şi să nu-ţi placă oamenii care îţi tulbură cuibul pe neaşteptate. În rest, Teo e binedispus, şi-mi place să cred că asta e starea lui naturală, îmi doresc să fie aşa. În spatele lui sunt palmieri alexander, iar deasupra noastră se întinde un copac cu frunze lucioase, mari, ovale. Sunt tentată să pocnesc din degete, dar nu sunt sigură de efect, de cele mai multe ori vrăjile îmi ies pe jumătate, mi-e teamă ca nu cumva în loc să dispară lumea din spatele palmierilor, să nu dispărem chiar noi.

Din spatele scaunului meu aud pe cineva spunând că a terminat. Teo se ridică, mă ridic şi eu, mă întorc. Întotdeauna mi-am dorit să văd un coşar. Sunt sigură că am să fiu dezamăgită, am în minte imaginile acelea cu coşari purtând un joben lucios şi un frac jerpelit. Mă uit la vecinul meu. Poartă un fel de salopetă neagră, deschisă la guler, şi e mai negricios decât oricând. Ce mai faceţi, doamnă, apoi se întoarce şi pleacă. Teo îl urmează, cerându-şi scuze pentru cinci minute. Îl văd pe verandă scriind un cec, apoi revine.
- Păcat că nu l-ai văzut şi pe fi-su.
- Pe fiul cui?
- Al coşarului.
- Ce fiu?
- Baby, îmi făcuseşi o impresie mai bună. Nu auzi că vine cu băiatul de fiecare dată?
- Care fiu, Teo?

E drept că uneori nu reuşesc decât să mă învârt şi să îi învârt şi pe ceilalţi până ameţesc. Teo pare de-a dreptul nervos acum.
- Vreau să spun, Teo, omul ăsta e vecinul meu, locuieşte singur. Poartă costume de in, deschise la culoare, miroase frumos şi categoric nu are nici un fiu.
- Draga mea, are un băiat de vreo opt-nouă ani. De doi ani de când am cumpărat coşciugul ăsta de casă, vine o dată la câteva luni să îmi cureţe şemineul. De fiecare dată vine însoţit de fiul său, care e îmbrăcat mereu la fel, cred că e un fel de reclamă. Americani care nu au văzut niciodată Europa, ce vrei.

Nu ştiu ce să-l întreb mai întâi. Toate mi se par întortocheate şi undeva ceva îmi scapă. Aşa că tac.