Casă cu şemineu (II)

Citiţi prima parte a acestei povestiri.

Ne aşezăm din nou, Teo a adus nişte bere din frigider - bere la prânz, mă întreb, dar la urma urmelor e bere light şi e îngrozitor de cald şi când eşti în Miami faci ce fac... americanii? Iar am reuşit să mă încurc, de când am venit aici, nu am văzut un american get-beget, poate nu am eu noroc, dar sigur am văzut cubanezi, portoricani, jamaicani, mexicani, indieni, uite şi români. Dar, cu excepţia poate a vecinului meu coşarul, americani născuţi aici, nu.
- E un puşti drăguţ, slab ca şi ta-su, cu aceiaşi ochi albaştri. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, este leit ta-su. Până şi faţa o are mereu neagră, de zici că e bronzat tot timpul. Nu vorbeşte mai nimic, în afară de salut. Are un accent ciudat, parcă are nuci în gură. Stă pe canapea în timp ce taică-su meştereşte la şemineu şi din când în când se ridică şi-i dă câte o perie sau mai ştiu eu ce unealtă. Habar nu am de unde ştie ce să-i dea, pentru că ei doi nu schimbă nici o vorbă între ei. Ziceai că sunt vecinii tăi?
- Ba spuneam că el, cel mare, este vecinul meu. Şi că nu are nici un fiu. Îl văd în fiecare dimineaţă când pleacă la serviciu, curat şi aranjat, şi aproape în fiecare seară, când se întoarce. Singur.
- Măi, nu ştiu ce să spun.

Teo se uită la mine lung. E cald. Aş vrea să mă invite înăuntru.
- Îţi spun că puştiul e băiatul lui. Seamănă extraordinar de bine.
- Unde îl ţine? Poate că locuieşte cu mama lui.
- Posibil.
- Dar de ce îl ia cu el? Nu are şcoală?
- Nu ştiu. Nu l-am întrebat niciodată. Prima dată am fost jenat să întreb, m-am gândit că poate pur şi simplu nu a avut cu cine să îl lase. Apoi, dacă am văzut că e cuminte şi nu deranjează, iar omul lucrează foarte bine, ce sens avea să mă bag în viaţa lui?
- Să te bagi în viaţa lui? Teo, eşti nebun? Omul vine la lucru cu un copil de opt ani în fiecare zi şi tu nu spui nimic?
- Draga mea, asta nu e România. Oamenii nu întreabă nimic, dacă nu spune în descrierea exactă a fişei postului să întrebe.
- Aha. Măi, mor de cald.
- Aoleu, iartă-mă, am uitat că nu eşti aici decât de o săptămână. Începe să râdă, diavolul, a trecut şi el prin asta. Intrăm.
- Spuneai că îl îmbracă ciudat pe băiat?
- Aaa, da! Am vrut să le fac o poză împreună într-o zi, dar nu m-au lăsat. Ai spune că de-aia umblă aşa, să îşi atragă clienţii, şi cu toate astea nu vrea să fie tras în poză. Ai văzut vreodată vreun desen cu băieţii coşari din Anglia secolului al optsprezecelea?
- Glumeşti? Normal că am văzut.
- Ei, exact aşa arată, doar că este curăţel şi hainele nu îi sunt rupte. Are joben care îi cade peste ochi, haină lungă neagră, cu coadă, cu treisprezece nasturi, pantaloni largi şi... un fel de papuci ciudaţi.
- Treisprezece nasturi?
- O, da, nu ştii asta, nu-i aşa? Se uită bucuros la mine, cu ochii mijiţi.
- Habar nu aveam, recunosc.
- Oooo... e o tradiţie veche din Anglia, după ce un coşar a salvat un rege de un cal nărăvaş, toată lumea a început să considere că un coşar te poate salva de orice ghinion.
- Şi de ce purtau treisprezece nasturi?
- Nu ştiu, cred că un fel de sfidare a răului, nu crezi?
- Le trebuia ceva să acopere toţi copiii morţi curăţindu-le coşurile, nu?

Îmi pare rău că am spus asta. S-a făcut linişte dintr-o dată, şi foarte întuneric.

Teo se apropie de fereastră.
- Cred că începe să plouă.
- Ar trebui să plec, Teo. Mă iartă că am dat aşa buzna...
- Nu face nimic, dear.

Se întoarce acum şi se apropie de mine. Mi-am spus de când am plecat de acasă că nu mai fac asta, că îmi dau timp să cunosc oamenii, dar e ceva la omul ăsta care mă atrage. Foarte mult.
- De fapt, mă bucur că l-ai văzut şi tu pe coşar. Uneori mă întrebam dacă nu cumva există doar în imaginaţia mea. Nici unul dintre vecinii mei nu au şemineu, şi nu sunt acasă la ora când vine el. Am încercat de câteva ori să aflu ceva mai multe despre el şi fiu-său, dar am renunţat: nimeni nu l-a văzut. Până acum.

Şi-mi zâmbeşte.
- De ce crezi că vine cu băiatul?
- Ştii de fapt ce cred? Cred că băiatul e bolnav. Are...

Teo se răsuceşte pe călcâie şi se îndreaptă spre masă. Apucă sticla de bere, ia o gură, apoi se duce iar la fereastră. A început să tune.
- Ştii cum se spune în poveşti că are un aer bolnăvicios? Aşa e băiatul ăsta. Pare că respiră greu şi are mereu cearcăne. În plus, merge uşor aplecat.
- Ca şi taică-su, sar eu.
- Ca şi el, da, ai dreptate. Probabil că nu îl duce la şcoală. Probabil că maică-sa are altfel de serviciu şi au făcut cine ştie ce aranjament ciudat să îl ia cu el în fiecare zi.
- Pare trist.
- Ai dreptate. Iei masa cu mine?

Unde aş putea să mă duc? Afară plouă şi tună, înăuntru s-a făcut întuneric şi Teo aprinde câteva veioze. Interiorul este simplu, pe jos sunt covoare care acoperă tot, iar culoarea dominantă este un verde deschis.
- Mă sperie furtunile de aici. Tunetele.
- Te vei obişnui. Uneori e un adevărat spectacol să vezi fulgerele la o secundă două distanţă, mai ales când plouă noaptea. Poate avem odată norocul să trecem printr-o furtună împreună.

Râd. Râde şi el. Mă îndrept înspre şemineu.


A doua zi dimineaţă mă apropii de geam pe la 8 fără un sfert, când ştiu că ar trebui să îl văd pe vecinul meu plecând la lucru. Fără greş, apare, însă de data aceasta mă lasă aproape fără respiraţie. Poartă un costum vechi de coşar, iar în urma lui merge aplecat, un pic şchiopătând parcă, un copil. Cum merg aşa, par a fi o singură fiinţă, un bărbat cu o umbră mai mică. Înainte de a ieşi pe poartă, se întorc amândoi, îşi ridică pălăriile înalte, lucioase, şi îmi trimit un sărut.

Râd. Zâmbesc. Ridic geamul, dar deja au dispărut din raza mea vizuală.

Nu i-am mai văzut pe nici unul dintre ei de vreo săptămână. Astăzi s-au mai mutat câteva perechi, la scara de alături. Sunt în continuare singură seara, la piscină. Am o continuă stare de aşteptare. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei, nu ştiu ce să aleg din istoria asta ciudată. Este cald, îngrozitor de cald în oraşul acesta. Este cald. Este cald! Asta este! Sar de pe şezlong. În sfârşit mi s-au cuplat şi mie rateurile astea de neuroni aşa cum trebuie. Ce să caute un coşar în Florida? De ce are Teo nevoie de coşar o dată la câteva luni? Este aproape 11, Teo trebuie să fie la lucru, dar îl sun oricum şi-l iau direct:
- Ce nevoie ai tu de şemineu pe căldurile astea?
- Ei bine, dacă ai nevoie de noroc, cauţi un coşar. Dacă vrei un coşar, îţi trebuie un şemineu. Dacă ai nevoie de un şemineu, cauţi o casă care să aibă unul şi o cumperi. Coşarul nu va întârzia să apară.
- Teo... tu îţi baţi joc de mine?
- Nu, draga mea. Dar sunt... mai bine zis eram, un tip tare ghinionist până să apară coşarul tău. Ce faci mâine dimineaţă?
- Îmi cumpăr nişte unelte din Home Depot.
- Perfect. Te aştept neanunţată la micul dejun.

E lună plină. Nu ştiu de ce, dar nici eu nu reuşesc să îmi opresc zâmbetul de la o vreme. Intru uşor în apă, mai încalc încă o regulă.

Dimineaţa mă înfiinţez la biroul Lisei şi o întreb despre vecinul de la etajul întâi.
- Etajul întâi, ce clădire?
- Trei.
- Nu locuieşti decât tu în clădirea trei, Iana.
- Şi coşarul?
- Care coşar?

Lisa îmi zâmbeşte politicos, dulce. Nevermind, nevermind.

Ajung din nou în apartamentul meu, încui şi mă sprijin de uşă. Telefonul cântă, e răcoare, e bine, jaluzele sunt trase, îngerii ies de prin pereţi şi se aşează în icoane. La mine lucrurile au venit un pic invers. Mai întâi coşarul, apoi casa cu şemineu şi un bărbat care nu pune întrebări coşarilor.