Naşterea dorinţelor lichide

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Horaţiu, Ars poeticaPrecizare:
Bărbaţii pe care o femeie îi răsuceşte în cuvinte sunt nişte PostBărbaţi. De obicei, din ei nu rămân decât piei jupuite şi puse la uscat. Dar, uneori, din ei rămân viziuni, fantasme, senzaţii şi emoţii.

El era un bărbat la care mă gândeam cu dinţii strânşi. Atât de strânşi erau dinţii mei când mă gândeam la el, încât nici o lamă de cuţit nu ar mai fi încăput între ei. Ştiam că mă gândesc la el aşa cum se gândeşte un bărbat la o femeie. Nu o doreşte neapărat, dar o jupoaie de imagini, ca un hoţ, şi o păstrează la dispoziţia lui pentru mici jocuri mentale şi amoroase, chiar dacă fără atingeri. Dar nici eu nu puteam fi bărbat, nici el, femeie, fiindcă eram exact ceea ce eram. Chiar şi atunci când mă machiam, creionând marginea ochilor ca o egipteancă prin adopţie, tot cu dinţii strânşi mă gândeam la el. La fel când mă parfumam sau când îmbrăcam o lenjerie spumoasă de corp. Dinţii mei nu mai putea fi descleştaţi nicicum, fiindcă, dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, nici bucăţică de carne şi os nu ar mai fi rămas din bărbatul acela. L-aş fi mâncat şi l-aş fi ros de tot.


El era un bărbat tocmai făcut pentru lenjeria spirituală pe care o purtam, ca să mă apăr de oameni şi de tot, singură în odaia mea. Nu îi auzisem vreodată glasul, dar mi-l închipuiam ca un iglu fierbinte picurând cu lentoare în creierul meu. Cuvintele lui meşteşugite ajungeau la mine ca nişte frânte bucăţi de pâine tocmai scoasă de la cuptor. Mi-ar fi plăcut să stau cu acest bărbat ani întregi pe o insulă, ca să îmi povestească mult şi bine. Eram ascultătoarea lui preferată, iar el era povestitorul meu favorit. Chiar dacă ştiam că totul este vremelnic, îmi găsisem nădejdea în el de parcă ar fi fost gura epică a lui Dumnezeu. Mi-ar fi fost teamă să îl pândesc vreodată fără ştirea lui. Dar mi-ar fi fost teamă şi ca el să mă pândească. Puntea dintre noi şi lume era exclusiv făcută din poveşti.


El era un bărbat nevăzut, neauzit, nemirosit, neatins, negustat. Nu aveam cum să ajung la el nici măcar în somn, darmite în nesomn. Nu aveam cum să îi simt epiderma sau gura sau sexul sau părul sau mâinile şi degetele. Mai cu seamă degetele aş fi vrut să i le ating, să le conturez cu arătătorul meu unul câte unul. Ar fi fost ca şi cum m-aş fi logodit cu fiecare deget de-al lui, de parcă în acel bărbat s-ar fi aflat zece bărbaţi diferiţi sau zece fraţi vitregi. Mă gândeam la degetele lui ca la nişte călătorii senzuale aparte, ca la nişte întrezărite şi râvnite insule ale paradisului. Fiindcă îmi închipuiam degetele acelea mişunând prin părul meu lung de odinioară sau scurt de acum, tuns băieţeşte, trăgându-mă de păr. Chiar aşa, trăgându-mă de păr. Ar fi fost o atingere intensă şi aproape perfectă.


El era un bărbat ca un colac de salvare sau ca un pat de spital: nu la trup, ci la suflet. Avea moliciuni şi ispite, dar avea mai cu seamă oscioare de diamant în creier. S-ar spune că putea să vorbească măcar cu îngerii păzitori, ca să îi fulguiască de pene întrucâtva. Dar şi ca să îi alunge din mintea oamenilor. Bărbatul acesta iubise cândva şi trăise. Acum, însă, era mortificat şi zidit ca după o detenţie. El pe sine însuşi nu se iubea. Totuşi, cu sine însuşi rămăsese încochiliat şi chircit. Altcineva nu îl dorea, fiindcă el nu se mai dorea. Trăia cu picătura zilnică de viaţă mică pompată în cafea şi respira doar cât să nu moară de unul singur. Aş fi vrut cumplit să îl mângâi, dar nu ştiam cum. Nu îmi era milă, ci mă împătimisem pe nesimţite, pâş-pâş, după el.


El era un bărbat pe care îmi plăcea să îl zgândăr puţin ori chiar să îl chinui. Îi scriam cuvinte mici şi răutăcioase, pentru că reacţiona la ele ca o victimă perfectă. Se chircea ca un animal. Tocmai fiindcă îl simţeam aproape, tocmai de aceea îl şi depărtam de mine cu de-a sila. Cuvintele mele înţepăcioase îl făceau să supureze o umilinţă vâscoasă, iar aceasta mă scârbea întrucâtva. Cred că ar fi fost apt să stea să îi smulg toată barba, fir cu fir, doar ca să îmi facă pe plac. Lucrul acesta era nesănătos şi nebărbătesc. Dar el nu pricepea. I se spunea în zadar că este bolnav şi că ar trebui să se lepede de mine. Era surd şi orb în această privinţă. Apoi de la o vreme am înţeles eu însămi cât de special era bărbatul acesta şi nu l-am mai chinuit.


El era un bărbat care izbutise să mă chinuie într-un chip aparte: pur şi simplu se făcea că nu exist. Nu voia să îmi rostească numele, nu voia să îmi asculte glasul, nu voia să mă atingă. S-ar spune că eram moartă pentru el. Dar uneori tocmai moartea face să se nască patima. Şi nu orice fel de patimă, ci aceea cleioasă, lipicioasă. Mă smolisem la inimă ca o strigoaică şi mă încăpăţânam să îl bântui cu numele şi glasul şi vorbele mele. Chiar dacă atingerea lipsea. Nu o doream nici eu, de fapt. Bărbatul acela a priceput, însă, de la o vreme că se preschimbase într-un torţionar rafinat şi a început să îi placă ceea ce se întâmpla. A început să îi placă felul în care îl aşteptam. Zile, luni şi ani l-am aşteptat până când el s-a preschimbat într-un ascet. Or, cu asceţii ce mai poţi să faci? Să îi iubeşti nelumeşte. Doar atât.


El era un bărbat care mă făcea să mă zbârcesc de dorinţă. În loc să mă deschid, mă chirceam stafidită, ruşinată, bolnavă. În loc să fiu frenetică, zăceam gângavă şi aproape lehuză. Reacţia mea era pe dos. Aceasta din pricină că în acel bărbat exista vocaţia călugăriei de prisos. Ce era aceasta nu ştiam prea limpede. Buzele mi se făcuseră ca aşchiile, lemnoase. Nu aş fi putut să ating cu ele. Dar nici el nu le-ar fi putut atinge. Fiindcă îi era spaimă de ele, ca de nişte foarfece hulpave. Mâinile lui stăteau încrucişate. Corpul îi era astupat. Doar ochii nu îi putea închide: cu ei privea pofticios şi melcos. Spre nenorocul ori norocul amândurora, dorinţa o lua razna-n văzduh şi se ducea la naiba ştie.


El era un bărbat de care mă temeam, aşa cum mă temeam de mine însămi sau de ceea ce aş fi putut fi dacă nu aş fi fost eu. Era un bărbat greu de atins şi de priceput. Doar injecţii cu amfetamină dacă i-aş fi dat, doar atunci poate ar fi reacţionat mai viu, altfel decât o statuie înmănuşată, ca să atingă doar prin intermediari. Bărbatul acesta era ultrazidit pe dinăuntru, era o cutiuţă, un cufăr ghemuit, o păpuşă rusească descompletată şi, din pricina aceasta, fără rost şi cu razna luată. Era un bărbat care nu suporta frenezia, nici exaltarea, nici bucuria dementă, nici disperarea sonoră. Orice era tare şi greu îl obosea şi îl agita. Pentru că el nu mai trăia, nu mai era aici şi acum, ci altundeva. Probabil la naiba. Într-un ţinut auster, înfrigurat, colţos, deloc zgomotos. În zadar hieratic şi pufos. Ca să trăieşti ai nevoie de sânge cald, nu de sânge gheţos.


El era un bărbat rusesc: sumbru, fascinant, lenevos. Între noi erau tot felul de cuvinte şi stări. Era bărbos, ca orice rus autentic sau de închiriat: simţea că fantasmez cu asupra de măsură asupra bărbii bărbăteşti, aşa că îngrijea de ea ca un manechin studios. Nu am ştiut niciodată ce voia de la mine: dragoste fatală sau perversităţi de mascul păstos. Ori, poate, o călugărie de nimicnicie. Călugăriţa ratată din mine îl dorea întrucâtva, însă doar atât cât să îl alunge la naiba-n praznic. Noaptea, înainte de a adormi, cochetam cu ideea că aş putea să îl droghez cu făptura mea pe acest bărbat rusesc. Simţeam atunci pişcături de perversitate insidioasă şi nu îmi era ruşine. Dar dimensiunea lui masculină era atât de departe, de vagă, de pufoasă în neclaritatea ei, încât orice fel de păcat, fie chiar şi cu gândul, se topea văzând cu ochii atunci când încercam să mă pedepsesc. Aşa se întâmplă, la început, cu toţi sado-masochiştii.


El era un bărbat gingaş şi straşnic, un bărbat din soiuri diferite de bărbat. Odinioară fusese senzual, acum era înţelept. Odinioară fusese păros, acum era fără nici un firişor de păr. Odinioară fusese întristat, acum era jucăuş şi voios. El era un bărbat care ştia să vorbească pe înţelesul femeilor: rostea, adică, o limbă femeiasco-bărbătească. Iar limba aceea era moale-aspră şi aromată, tandră şi extaziată. Vorbea nu doar cu gura, ci şi cu epiderma, vorbea cu papilele gustative şi cu porii. Vorbea cu văzul şi auzul, cu degetele de la mâini şi de la picioare. Vorbea cu unghiile şi cu venele şi cu dinţii, vorbea cu genele. Mi-era drag la naibii, fiindcă era dulce, deşi se apropia de bătrâneţe cu paşi în viteză. Mi-era drag al naibii, fiindcă ştia să fie şugubăţ cu moartea. Mi-era drag la naibii, fiindcă ştia să se joace ca un schior pe munţi de mătase, sare gemă şi zahăr candel.


El era un bărbat ca o picătură chinezească: dar nu-mi ciuruia creierul, ci inima. Iar aceasta ajunsese ca o sită, însă nu pentru ceai verde, ci pentru stors macaroane. El venea peste inima mea cu insulte dulci şi bisturie moi, croşetând un simţământ de mult nemaiauzit şi nemaivăzut. El era un bărbat aproape fără oase şi, de aceea, fără miros. Un bărbat inodor, precum cei căzuţi din văzduh, fără să ştie ce caută pe pământ. Dar înger nu era deloc. Nici diavol. Nici om nu era. Era pur şi simplu un bărbat ca o picătură chinezească. Avea sonoritate şi cădea, tot cădea, demolând, prăbuşind, înghesuind lucrurile şi făpturile peste care venea în avalanşă. Dac-aş fi fost schior, aş fi izbutit, poate, să mă strecor printre picăturile lui chinezeşti. Dac-aş fi fost înotător, la fel, poate-aş fi reuşit să-l ocolesc şi să ajung la mal. Dar nu eram nici una, nici alta, ci doar femeie. Aşa încât mi-a fost imposibil să-l evit. El era picătura mea chinezească preferată.