Despre postpasiuni

Citiţi un fragment din această carte.

Ruxandra Cesereanu este îndrăgostită contradictoriu, ca majoritatea artiştilor tulburării, de centru şi de rotunjime. Ultimul său volum de proză, intitulat citant Naşterea dorinţelor lichide (Cartea Românească, Bucureşti, 2007), reprezintă rotunjirea unui proiect. Aflăm despre aceasta la capătul cărţii, unde scriitoarea mărturiseşte: "Aici se încheie cartea despre bărbaţi a Ruxandrei Cesereanu, scrisă ca o alternativă la Tricephalos, cartea despre femeie şi androgin." Este vorba despre o rotunjire tematică, a unui conţinut androginic în care, până acum, femeia avusese parte de un tratament special (intensiv şi extensiv), dar şi despre o rotunjire fantasmatică, a unei galerii de reprezentări erotice. Nu întâmplător, reperul narcisist al volumului anterior, Tricephalos, este prezent între citatele cărţii.

Autoarea nu a fost nicicând adepta naturalismului, toate punerile ei în pagină fiind manieriste, în sensul baroc, esenţialist şi greu al cuvântului. Cea mai evident non-naturalistă parte a cărţii este, în mod paradoxal, şi cea mai preocupată de tematizarea dorinţei, respectiv chiar Naşterea dorinţelor lichide, o rescriere umoral-carnală a arheologiei sentimentale a unei iubiri de tip wertherian, întreţinută de propriul său discurs şi de energia interioară a propriei fantasme. Vocea naratoare este a femeii, respectiv a obiectului obsedant, scrisorile subiectului masculin, cufundat în obsesie, marcând doar un contrapunct necesar. Scenariul acestei prime proze mizează pe un tipar aproape renascentist: iubirea se instalează, ca o boală fatală, în urma recunoaşterii exterioare a iubitei "ca un athanor de toamnă" drept "preaaleasă" interioară, "femeie de necarne": "Suferinţa este prietena mea. Şi întunericul. Nu mai dorm deloc, dar mi-e bine. M-am obişnuit cu suferinţa mea, mă încălzesc la ea."

Amânarea gratificaţiei erotice, potenţarea dorinţei fac şi subiectul celei de-a doua părţi, intitulată Atingerea. Eul feminin, martor, se cuibăreşte aici în postura lui favorită, pe care o adoptase şi în bucata anterioară, respectiv aceea de ispititoare ispitită. Erosul în consumare îi este indiferent, importante fiind posibilităţile pasionale, pe care le doreşte deschise în totalitatea lor. Retenţia tantrică devine pretextul unei iubiri auto-induse, adolescentine, un soi de antrenament psiho-erotic pentru ulterioarele "dorinţe lichide": "voiam să-mi negociez marfa, iar marfa mea era sexul, orificii obscene, disperate şi devastate de dorinţă, aşa îmi închipuiam eu lumea, pompată cu viaţă imediată, o lume peste care eroziunea avea să se ivească ceva mai târziu, dar până atunci eu eram în centrul acelei lumi a poftei." Pentru Măgăriţa şi alte coarne de melc reperul cel mai apropiat este Anais Nin şi sensibilitatea ei amorală. Dacă pentru Nin nu există adevărată cunoaştere şi împlinire de sine dacă erosul nu-şi asumă scenariul incestuos, dacă Anais nu-şi ia tatăl drept amant (internalizând astfel un animus absent), pentru vocea din Naşterea dorinţelor lichide amantul incestuos, sacru, necesar, este fiul nenăscut, deoarece numai aşa se scurtcircuitează cele două forţe fundamentale, a vieţii şi a morţii, a iubirii şi a procreaţiei: "Ultimul bărbat şi cel mai important din viaţa ei este fiul ei şi datorită faptului că, de obicei, acesta asistă şi încununează moartea mamei sale. Apropierea lor înainte de moarte este la fel de incestuoasă ca un act sexual transcendent, întrucât fiul este singurul care poate înţelege sensul pântecului murind, tocmai fiindcă el s-a aflat acolo cândva". Deloc întâmplător, finalul acestei bucăţi de proză trimite la gestaţia de sine, din Tricephalos. În fine, Postbărbaţi, perla acestui regal poetic în proză şi ultima lui parte (dacă nu punem la socoteală Post-scriptum-ul şi Epilogul), revine la obsesia lui Dali, din debutul volumului, închegând practic o galerie de tablouri, de portrete ("viziuni, senzaţii, fantasme şi emoţii") la fel de suprarealiste ca şi imaginarea atingerii neduse până la capăt, mereu tensionate, din tabloul care dă titlul cărţii.

Una dintre constantele cele mai stabile (şi cele mai trecute cu vederea) ale scrisului Ruxandrei Cesereanu atrage atenţia în mod deosebit în volumul de faţă. Este vorba despre distanţă, despre privirea aproape clinică prin care scriitoarea face suportabile (atât în volumele sale teoretice, despre tortură sau detenţie politică, cât şi în poezia sau proza ei) experienţele extreme ale unei pasionalităţi care traversează umanul din epidermă până în duh. Oricât de carnal şi de visceral ar scrie, autoarea Naşterii dorinţelor lichide îşi păstrează ataşamentul faţă de privire şi faţă de funcţia separatoare a acesteia. Două tehnici de distanţare sunt favorite: ironia jucăuşă, lipsită de sarcasm, prin care eul se auto-comentează de câte ori ar risca să alunece în patetism sau gravitate ("nu eram prea coaptă, ci cam acrişoară" sau "o mică disperare spectrală mă lovise în moalele capului" sau "boleam ca o fetişcană atinsă de zburător"), şi, pe de altă parte, adoptarea unei tonalităţi de poveste, prin care pasiunea e tradusă mai degrabă compasiv şi nostalgic, decât imediat şi furibund. Ultima tehnică funcţionează perfect în proza din debutul volumului, dar ea poate fi urmărită şi în Postbărbaţi, mai ales în portretele negative: oricât de vâscoasă ar fi culoarea acestora, oricât de fetidă atmosfera, ele nu ating niciodată abjecţia, tocmai datorită vocii comprehensive cu care eul comentator le rosteşte. Aceasta este marca distinctivă a scrisului autoarei, cea care o separă net de proza erotografică atât de prizată şi de prolifică la noi în ultimii ani.

Citind aceste poveşti despre bărbaţi ale Ruxandrei Cesereanu, mi-o închipui rostindu-le, cu înţelepciune de curtezană matură, unor fete nerăbdătoare să cunoască iubirea. Tonul ritualic i se potriveşte perfect scriitoarei în acest roman despre seducţie. Deşi intenţia explicită este aceea de a oferi o proză "despre bărbaţi" şi despre "ce rămâne" în urma lor, implicit cartea povesteşte (în sensul cel mai vechi al cuvântului) despre "ce rămâne" după iubire, despre bărbaţii văzuţi şi simţiţi de femeie. Cu Naşterea dorinţelor lichide avem în faţă un volum de mare intensitate poetico-erotică, o variantă anti-romantică, nebunesc-fantasmatică a "visului de iubire", o variantă în care visul a devenit delir febril, mai puternic decât realitatea, şi în care iubirea pătimaşă, violentă şi lichidă se consumă în propriul său discurs.