Aveţi pisică? Felixitări!

Citiţi un fragment din această carte.

Sfincşi cu blană coboară de pe platoul Mâţu-Pisu, unde zice-se că i-ar fi debarcat marţienii, spre a ni se încolăci pe glezne şi suflete. Priviţi - căci aveţi la ce - şi vă minunaţi. În nici o creatură a lumii nu s-au topit mai deplin lenea şi sprintul, tenacitatea şi capriciul, îmbuibarea şi saltul gracil, indiferenţa şi pisălogeala, şmecheria calmă şi şuieratul ameninţător, voluptatea somnului şi cheful de joacă. Pisica e certificatul de naştere al lumii pe dos. Manşonul ăsta cu ochi îţi dictează şi îţi impune, te enervează şi te vrăjeşte, ţi se suie-n cap şi ţi se cuibăreşte-n suflet. Eşti ditamai omul şi n-ai strop de autoritate în faţa pisicii. Dacă-i ordoni, te ignoră. Dacă o rogi, râde de tine. Dacă o somezi, se propteşte în labe, se întinde, se curbează ca arcul unui pod şi-şi ia singură măsura răzgâielii. Înţelepţii au decis resemnaţi. Există un singur lucru pe care poţi să-l faci în faţa unei pisici: s-o laşi în pace.

Vorba e veche şi verificată: câinii au stăpâni, pisicile au angajaţi. Confirm cu apăsare: aşa este. Fiecare om care aspiră la anturaj felin se prezintă, fără să ştie, la un interviu telepatic în urma căruia cea care alege e pisica. Candizii sau căpoşii care cred că a lor e puterea opţiunii au în scurtă vreme ocazia să-şi deplângă naivitatea. N-au ales, ci au fost scanaţi, triaţi din ochi, testaţi şi în cele din urmă acceptaţi. Să ne înţelegem. Nu tu, omule, accepţi o pisică, oricât de greu ţi-ar cădea acest adevăr. A, e casa ta, sunt banii tăi, tu o hrăneşti, tu îi strângi mizeriile şi tot tu o duci la doctor când e bolnavă? Păi tocmai aici e clenciul. Iar în spatele lui, paradoxul. Pisica depinde de tine (şi uneori are grijă să-ţi spună că ştie, sub forma unei ocheade languroase), dar cel acceptat tot tu eşti. Şi-acum întrebarea: cine-i mai inteligent? Aud?

E greu de spus prin ce anume fascinează pisica, care sunt strategiile ei de cucerire. Va trebui să mai treacă multă vreme până să ne lămurim din ce motiv capitulăm în faţa autorităţii ei. Unii îi invocă frumuseţea, perfecţiunea estetică, armonia pe care nici măcar pata asimetrică de sub ochi sau de pe ureche n-o poate ciobi. Alţii se lasă seduşi de torsul ei răsplătitor pe care-l aud după ce-şi fac datoria şi o mângâie gospodăreşte, la două mâini, cu simţ de răspundere, până la amorţirea degetelor şi blocarea şalelor. Unii nu pot rezista mieunatului ei în diverse registre - imperativ, tandru-implorator, şugubăţ, dictatorial, pufos, insinuant, agresiv sau smerit. Alţii îşi îngroapă faţa în blana ei şi se trezesc în felinirvana.

Cei care cad astfel în robia aparenţelor au nevoie de o drastică trezire la realitate. Ultimele cercetări în domeniu arată că principala trăsătură a pisicii e arta de-a suscita simpatie comportându-se antipatic. Performanţa nu e la îndemâna oricui, să fim sinceri. Când un om face lucruri nesuferite, el devine - în mod logic - nesuferit. Când o pisică face lucruri nesuferite, ea devine - în mod ilogic - obiect al adoraţiei. Supremaţia felină e violentă, netă şi implacabilă. Pisica nu se simte datoare să câştige dragostea omului prin fapte bune. Şi, în fond, de ce-ar face-o? Omul i-a dovedit deja că-i apreciază la fel de mult năzbâtiile. Dacă un copil dărâmă un ghiveci cu mingea şi intră cu pantofii înnoroiaţi în sufragerie, riscă o scatoalcă sau măcar o vorbă de reproş. Dacă pisica sfâşie perdeaua, franjurează fotoliile abia cumpărate, scămoşează covorul cozonăcindu-l cu ghearele şi îşi face nevoile în papucii de casă, o luăm în braţe şi-o consolăm pentru pocinogul pe care ni l-a pricinuit.

Abia când mângâi pisica îţi dai seama la ce distanţă enormă se află faţă de câine. Iată momentul adevărului, voilà testul infailibil, care lămureşte pe toată lumea că nu există numitor comun pentru calin şi canin. (Faptul se poate constata la fel de bine în preajma tomberonului, când arunci gunoiul: Grivei tatonează zona sfios, cu ochi lirici, pândind zgârciul de pe os cu coada între picioare, pe când Burlanita te fixează cu bumbii fosforescenţi ai privirilor, trufaşă în tot ce face şi unduindu-şi coada ca pe o cobră vrăjită de fluierul indianului. Unul te învăluie, cealaltă te înfruntă.) Mângâierea e un barometru fără greş. Câinele se gudură şi cerşeşte, pisica se înfiinţează şi pretinde. Într-un caz, rugămintea apoasă, cu o mutră care ar îmblânzi un călău saudit. În celălalt, tupeu cât încape, tencuit pe un facies de inchizitor operat de clemenţă. Paznicul casei abia de cutează să te atingă cu vârful botului: "Nu te supăra, nu mi-o lua în nume de rău, te rog din tot sufleţelul meu, scarpină-mă trei secunde sub bărbie." Răsfăţata îţi ordonă căscând gura scurt, sonor şi duşmănos: "Pune mâna şi prestează". Corolarul acestei melancolice ocupaţiuni e că pe câine poţi să-l trezeşti şi noaptea din somn ca să-l mângâi, pe când pisica se lasă dezmierdată exclusiv când are ea chef. Tocmeală sau cale de mijloc nu există.

În zburda ei prin viaţa noastră, pisica mai face un lucru aflat la îndemâna puţinilor aleşi: te obligă să-i admiri stilistica escrocării. Ştii din capul locului că ai de-a face cu o traficantă de emoţii, dar te laşi îmbrobodit. Dacă azi ghemul blănos te duce cu preşul, singura ta alinare e că mâine te va duce cu zăhărelul. Există aici o varietate a procedeelor păcălitorii care i-ar umple de invidie pe mulţi bipezi. Pisica mimează vulnerabilitatea, dar în spatele moliciunii ei retractile se ascunde un psihic de ciment şi o voluptate a sfidării cum mai vezi doar în filmele cu gangsteri care provoacă poliţia. Când îi vine bine, îţi lasă impresia că, la o adică, ştie şi ea să te apere de rele. Se cocoaţă pe braţul fotoliului unde citeşti, adoptând postura unui cerber îmbufnat. Ţi se suie în cap, păzindu-ţi inspiraţia şi având grijă să nu fugă (dă-te jos, Melville, şi lasă-mă să termin ce am de scris). Ţi se cuibăreşte pe burtă când nu te simţi în apele tale şi se uită la tine fără o expresie anume, inducându-ţi ideea tâmpită că-ţi vindecă suferinţa, când, de fapt, nu face altceva decât să ţi-o sporească. Nu trebuie să fii Stephen Hawking ca să-ţi dai seama că, dacă te doare stomacul, ultimul lucru de care ai nevoie e apăsarea a douăsprezece kilograme de carne îmblănită.

Bine-bine, dar, dacă lucrurile arată atât de neplăcut, mai avem vreun motiv să ţinem pe lângă noi amestecul acesta de odaliscă şi tiran? Avem, vezi bine. Abia aşteptăm să-i simţim frecarea tandră de picior, semn că nu mai e mâncare în farfurie. Abia aşteptăm să ne aşezăm în faţa televizorului şi să fim cuceriţi de marele maestru al escaladei ventrale, care ni se opreşte pe piept şi începe să ne frământe cu ghearele (rupându-ne, ce-i drept, tricoul). Abia aşteptăm să desfacem punga de lapte şi să auzim darabana furibundă a lăbuţelor pe parchet, în direcţia bucătăriei. Şi - să fim sinceri - ne place să obţinem iubirea altora prin luptă. Câinele îţi pune sufletul şi dragostea pe tavă, iar ca să-i vezi ochii trebuie uneori să-i dai la o parte lacrimile. Altfel spus, nici o provocare. Pisica, în schimb, e o vietate năzuroasă, ciufută, căreia îi intri în voie doar dacă ai resurse enorme de diplomaţie, tact şi Whiskas (se recomandă sortimentul de vânat, versiunea "pentru adulţi").

În ce mă priveşte, după treisprezece ani de companie felină, am o singură dilemă. Ce fac dacă Melville, Klinger şi Aramis, cotoşmanii mei, cer să fie mângâiaţi în acelaşi timp?