Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Trepte către o istorie a comunismului românesc


Cristian Vasile, pe marginea unei cărţi de Vladimir Tismăneanu

23.07.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vladimir Tismăneanu
Arheologia terorii
Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită
Editura Curtea Veche, 2008



Citiţi un fragment din această carte.

*****

Trepte către o istorie
a comunismului românesc
Acum aproape 16 ani, când apărea prima ediţie din Arheologia terorii, cititorul român putea răsfoi una dintre puţinele cercetări cu nuanţe prosopografice privitoare la elita comunistă românească. Serialul de eseuri privind destinul potentaţilor comunişti, care a fost transmis la Radio Europa Liberă sub impulsul istoricului Vlad Georgescu, se transforma după 1989 într-o carte ambivalentă: accentul puternic emoţional-protestatar specific anilor '80, când ţara abia părăsită de Vladimir Tismăneanu gemea sub dictatura lui Nicolae Ceauşescu, alterna cu tonul precumpănitor analitic al sociologului şi filosofului politic exilat în Venezuela şi apoi în Statele Unite. Comentariile politice difuzate la Radio Europa Liberă şi volumul care le-a adunat sunt martorii despărţirii definitive de neomarxism, iluzia pentru care Vladimir Tismăneanu a mai rămas în ţară până în toamna anului 1981, continuând să scrie în publicaţiile oficiale, îndeosebi în Viaţa Studenţească şi Amfiteatru, inclusiv câteva texte presărate cu afirmaţii conformiste.

Dacă ar fi să adoptăm terminologia istoricului-arheolog, la care ne îndeamnă şi titlul cărţii, volumul reeditat acum este o periegheză, o cercetare/scrutare de suprafaţă, care a reuşit însă să influenţeze o întreagă generaţie de tineri cercetători ai istoriei recente. Este important să precizăm că nu întreg mediul academic a salutat revenirea pe piaţa ideilor a politologului româno-american: câteodată, mai mulţi profesori de ştiinţe umane au preferat să-l ignore sau chiar să îi boicoteze scrierile, deşi predau studenţilor chiar istoria postbelică a României. Grimasele de nemulţumire sau măcar pline de condescendenţă ale acestor cadre universitare formate în anii naţional-comunismului atunci când studenţii şi doctoranzii lor pomeneau în aparatul critic al referatelor cărţile lui Vladimir Tismăneanu vădesc o anumită continuitate pernicioasă şi nu tocmai inocentă cu epoca de dinainte de 1989 (pe lista acestui index librorum prohibitorum V.T. se afla în compania selectă a unor Katherine Verdery şi Catherine Durandin). În aparenţă, aceşti universitari erau mai aproape de un istoric de partid precum Iulian Cîrţînă, portretizat în culori întunecate în paginile Arheologiei terorii (vezi eseul intitulat Şcolile de partid ca formă de îndoctrinare comunistă), şi îl priveau cu suspiciune pe fostul insider, fiul lui Leonte Tismăneanu (Tismineţki), perceput ca un fel de "dezertor", un soi de Ion Mihai Pacepa în domeniul ştiinţelor sociale, care nu merită nici măcar să fie numit istoric. Repulsia şi invidia acestor profesori îmbătrâniţi spiritual s-au vădit imediat după prezentarea în Parlament a Raportului Final pe baza căruia s-a condamnat regimul comunist, la 18 decembrie 2006, când unul dintre ei afirma plin de venin că: "Raportul nu a fost realizat de istorici. Raportul ar fi trebuit realizat de istorici, deoarece aşa a zis domnul preşedinte că face o comisie de istorici. Or, însuşi şeful acestei Comisii (Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România - CPADCR, n.n.) nu este istoric, ci este unul dintre profitorii regimului criminal comunist, pentru că a locuit în cartierul Primăverii şi a beneficiat de toate avantajele respective. Un asemenea personaj să se declare sau să fie declarat istoric şi un om care să condamne comunismul?!..."

Toate aceste afirmaţii-invective vădind îngustime şi izolaţionism cultural erau emise la mai bine de un an şi jumătate de la publicarea în limba română a sintezei de istorie a comunismului, semnată de Vladimir Tismăneanu, carte apreciată de recenzenţi competenţi şi prestigioşi atât în mediul academic anglo-saxon (Dennis Deletant, Joanna Granville, Charles King, Mary Ellen Fischer, William Crowther, Robert Legvold, Padraic Kenney, Robert Levy), cât şi în spaţiul cultural românesc (Florin Ţurcanu, Ioan Stanomir, Anton Carpinschi, Adrian Cioroianu, Daniel Barbu, Gabriela Colţescu, Mircea Mihăieş, Andrei Miroiu, Gabriela Gavril, Doris Mironescu, Tudorel Urian, Cristian Pătrăşconiu) şi care avea să cunoască tiraje consistente - mii de exemplare vândute în câţiva ani, bestseller al Târgului de Carte "Bookarest" 2005 - pentru o lucrare academică. De fapt, Arheologia terorii prezintă o serie de schiţe care pregătesc viitoarea sinteză; este un fel de eboşă care anunţă Stalinism pentru eternitate, opera majoră a lui Vladimir Tismăneanu în domeniul dedicat studierii comunismului românesc şi european. Din această perspectivă, ceea ce afirma Sorin Antohi în toamna lui 1993 - recenzând Arheologia terorii - s-a dovedit întrucâtva profetic: "E meritul lui V.T., ca om şi ca istoric, de a ne fi dat despre lumea comunismului carpatin imagini veridice, complexe: portrete, nu pamflete, nu hagiografii. În momente de uitare de sine, mi-aş putea închipui şi alţi descendenţi ai nomenclaturii, eventual dintre cei care astăzi profesează idealuri liberale, venind şi ei cu amintiri din copilărie. (...) Ironia istoriei face ca numai comuniştii să-i fi judecat până acum pe comunişti, în virtutea modelului incontrolabil al epurării, o ironie a istoriografiei ar fi ca tot comuniştii să ne dea o istorie critică a comunismului. Până la acea tristă dată, să salutăm eforturile lui V.T. de a pregăti o sinteză istorică a anilor 1944-1989 în România. Judecând după publicaţiile sale americane şi după cele două cărţi româneşti, de la acest cercetător erudit şi cu remarcabil discernământ va veni lucrarea clasică a unui domeniu indispensabil în vremuri de tranziţie".

Într-adevăr, fostul bursier al Muzeului de Artă Contemporană din Caracas (Venezuela), devenit politologul de la Foreign Policy Research Institute, profesorul de la University of Pennsylvania, şi, după 1990, de la University of Maryland, desenează în Arheologia terorii câteva portrete memorabile ale liderilor şi tartorilor ideologici comunişti şi respinge delimitarea făcută de propagandiştii regimului Ceauşescu între o perioadă, a "obsedantului deceniu", a represiunii dejiste, şi o epocă de renaştere naţională vegheată de o Securitate "traco-getică", patriotică. Unul dintre "păcatele" capitale săvârşite de Vladimir Tismăneanu - din perspectiva (pseudo)istoricilor cu nostalgii din perioada ceauşistă -, atât în Arheologia terorii şi Stalinism pentru eternitate, cât şi în Raportul Final, pe care l-a coordonat, este acela că şi-a permis să demitizeze momentul august 1968, clipa de glorie a lui Nicolae Ceauşescu, care a fost în fapt o mascaradă. Adică a pus sub semnul întrebării de o manieră credibilă, dintr-o perspectivă istorico-politică şi comparativă, mitologia legitimatoare a ceauşismului.

Pentru unii, este de neacceptat categorisirea lui Nicolae Ceauşescu drept "creator al unui model politic neostalinist" (Şcolile de partid ca formă de îndoctrinare comunistă). Or, se pare că "baronii" istoriografiei îndatorate perioadei naţional-comuniste şi fiii lor spirituali (a doua generaţie - cum ar spune Vladimir Tismăneanu), împreună cu tot soiul de protocronişti şi istorici din anturajul lui Ilie Ceauşescu, nu îi pot ierta opera de demistificare, întrucât această acţiune - care are şi o dimensiune învecinată cu purificarea morală - pune în discuţie în mod direct sau indirect chiar propria lor biografie. Spovedania a fost şi este un pas pe care nu sunt dispuşi să îl facă, chiar dacă au deprins relativ repede gesticulaţia evlaviei de paradă. Pentru aceşti intelectuali de partid sau savanţi mutilaţi sufleteşte, să păstreze un discutabil confort biografic a devenit o chestiune de viaţă şi de moarte. De aceea lupta lor cu Vladimir Tismăneanu nu a rămas doar o dispută, purtată în termeni civilizaţi, în jurul unor concepte şi termeni (comunism românesc, comunişti români, regim comunist, naţional-stalinism etc.), ci a degenerat într-un adevărat război cultural din care nu au lipsit invectiva, tonul pătimaş şi isteric specific şi reprezentanţilor unui partid cu tendinţe extremiste. De fapt, cei mai mulţi dintre aceşti detractori nu s-au arătat prea stânjeniţi de compania unor Corneliu Vadim Tudor, Ilie Bădescu şi Victor Roncea; mai trist este că profesori altminteri respectabili, câţiva politologi şi istorici, nu au simţit nicio jenă atunci când s-au lansat în atacuri la adresa colegului lor Vladimir Tismăneanu având alături personaje de acest calibru. Oricum am privi lucrurile, există vecinătăţi stingheritoare... Mai ales că unii detractori nu i-au negat atât calitatea de istoric, cât şi pe aceea de intelectual român. Cei care s-au asociat fie şi indirect corului de contestatari iraţionali ar trebui poate să mediteze la spusele criticului Livius Ciocârlie: "Nu cu mult timp în urmă, la întrebarea care ar fi cel mai însemnat politolog român, un alt politolog a răspuns că nu există decât un singur răspuns posibil: Vladimir Tismăneanu. N-a fost numai recunoaşterea unei excelenţe, ci şi dovada că noi continuăm să-l socotim român, mândrindu-ne totodată cu el. Vladimir Tismăneanu a intrat deci în acea echipă de elită a expatriaţilor pe care, evitând să le cerem părerea, ni-i revendicăm".

Autorul Arheologiei terorii a fost "demascat" (înfierat, stigmatizat etc.) pe parcursul mai multor campanii de linşaj mediatic, asemănătoare cu cele instrumentate de comunişti imediat după 1945, pe care V.T. le pomeneşte şi în prezenta carte. Cine face o analiză atentă a textelor defăimătoare observă amestecul ciudat de caracteristici (neo)legionare, jdanoviste, protocroniste, un adevărat cocteil retoric urât mirositor, specific parcă "barocului fascisto-comunist", concept introdus de V.T. şi dezvoltat de rafinatul eseist Caius Dobrescu. Mulţi dintre cei care i-au stat alături profesorului Vladimir Tismăneanu, inclusiv sus-semnatul (în calitate de secretar ştiinţific al CPADCR), au "beneficiat" de un tratament asemănător, fiind prinşi nu de puţine ori în ambuscade mediatice şi istoriografice aparent fără ieşire. Suprapunerea între disputele istoriografice şi conflictul politic, dintre opoziţie şi putere, dar mai ales dintre Palate (Victoria şi Cotroceni) a agravat şi mai mult postura susţinătorilor lui Vladimir Tismăneanu. S-a mizat şi pe o competiţie distructivă între Vladimir Tismăneanu şi Marius Oprea, membru important al Comisiei de la Cotroceni dar mai ales preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, s-au hiperbolizat vechi "păcate" ale preşedintelui CPADCR, catalogat drept apropiat al celor care se află la putere, indiferent de culoarea lor politică. Încercarea era una insidioasă, deoarece chiar câţiva dintre cei care îi erau apropiaţi şi-au pus în trecut anumite semne de întrebare în ceea ce îl priveşte.

În vara anului 2004, la fel ca şi profesorii Şerban Papacostea şi Tom Gallagher, deşi fără să le împărtăşesc întru totul radicalismul şi unele motive ale contestării, am avut impresia că Vladimir Tismăneanu se îndreaptă spre o nefericită demisie morală, pe urmele unor intelectuali şi jurnalişti (Emil Hurezeanu, Alin Teodorescu, Dan Pavel şi alţii), pe care îi preţuiam, şi care se dovedeau în mod ciudat atraşi de mirajul puterii, al unei puteri pe care o consideram coruptă şi imorală, adversară a scrierii unei istorii recente oneste. Din punctul meu de vedere, nu atât volumul de dialoguri cu Ion Iliescu era în discuţie, ci aparenta legitimare drept "creştin-democrat" a unui personaj iritant-demagogic pe care l-am perceput ca parte a unei diversiuni menite să slăbească forţele de opoziţie, adversarii legitimi ai unui PSD atotputernic condus de Adrian Năstase-Ion Iliescu, cuplul care părea că doreşte politizarea şi în Institutele de istorie ale Academiei Române. Interesant este că exact în acea perioadă profesorul de la Maryland diagnostica "scenariul mexicanizării" drept primejdia crucială pentru viitorul democraţiei româneşti. Faptul că Vladimir Tismăneanu nu a beneficiat ulterior de niciun fel de privilegii sau demnităţi publice, precum şi lectura cărţii sale de dialoguri cu Mircea Mihăieş, Schelete în dulap, apărută în octombrie 2004, însoţită de lansarea Stalinismului pentru eternitate mă făceau să îl redescopăr pe acel cercetător al trecutului recent cu care eram obişnuit, politologul care ridică problema moralităţii în politică, o constantă a reflecţiei sale politico-istorice.

Ulterior şi vechii săi critici rezonabili aveau să îi fie alături. În fond, cauza era una comună: moştenitorii elitei comuniste şi ai Securităţii (urmaşii celor atât de bine descrişi în Arheologia terorii) dădeau semne de regrupare şi divizarea unor intelectuali critici, de orientare liberal-civică, ar fi fost regretabilă. Dincolo de această ultimă cauză obiectivă, mulţi prieteni mai vechi sau mai noi au rămas de aceeaşi parte a baricadei şi din motive subiective, atraşi de omul atât de deschis la dialog (poate prea deschis, ar spune cei maliţioşi), de filosoful politic care s-a remarcat prin pasionalitatea stilului chiar şi în lucrările academice, aşa cum remarca bunul său amic Horia-Roman Patapievici. Această caracteristică se vădeşte şi în Arheologia terorii, lucrare în care cititorul foarte tânăr va descoperi în Vladimir Tismăneanu un expert în arta epitetului pătrunzător ("pervers dialectician", "funcţionar tenebros", "birocratul adipos", "diamantina principialitate de clasă", "mirajul contrabandistic al dogmatismului", "venalii agitatori stalinişti" - sunt doar câteva sintagme bine alese şi cu impact).

Ion Bogdan Lefter avea dreptate când observa că: "... scrierile lui V.T. constituie ele însele un «fenomen», atât prin abundenţa lor uimitoare, cât şi prin acea luciditate anticipativă, care face din el principalul analist sistematic al realităţilor româneşti din ultima jumătate de secol". Cât priveşte Arheologia terorii, acelaşi critic şi istoric literar aprecia că: "Se află aici, în subtext, premisele unei întregi dezbateri pe teme de filosofie a istoriei: care sunt, de fapt, raporturile efective dintre destinul colectiv al unei comunităţi şi destinele indivizilor care o compun? (...) Răspunsurile pe care ni le oferă Arheologia terorii sunt - nu ezit să le calific astfel - cutremurătoare... Privind către culisele triumfalului regim comunist, care-şi trâmbiţa mereu proiectele «viitorului de aur», dai nu peste profeţii credincioşi ai unei utopii, ci peste mlaştina unei scârboase mizerii sufleteşti - şi nu poţi să nu te îngrozeşti văzând pe mâna cui a încăput destinul unui întreg popor..."

Aspectul poate cel mai reprobabil care a caracterizat discursul detractorilor lui Vladimir Tismăneanu a privit scormonirea prin trecutul relaţiilor de familie. Cel care alegea calea apostaziei, care părăsea graniţele marxismului, chiar şi ale celui "creator", a avut o relaţie complicată cu tatăl său, evocată şi în paginile Ghilotinei de scrum. După apariţia acestei cărţi de interviuri, tot în 1992, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca îi scriau lui Vladimir Tismăneanu un text privitor şi la chestiunea raporturilor cu propriul tată, din care cităm câteva fraze: "E foarte bună ideea de a fi strâns (interviurile) într-o carte în care se dezvăluie şi calitatea umană a autorului. Rareori am întâlnit un ton mai just, mai autentic de a vorbi despre propria sa evoluţie ca la dumneata. Tot ce ţine de autobiografie ne-a izbit ca inedit în volum (în special ultimul dialog cu [Mircea] Mihăieş). Distanţele pe care le iei faţă de propria dumitale formaţie sunt de o autenticitate, un tact, rarisime. Izbuteşti o rupere radicală, fiind în acelaşi timp participativ, negând doar după ce ai înţeles, care te despart şi de rolul de judecător şi de acela de avocat. Aş vrea să adaug un lucru ce sper că va fi bine înţeles (nu ţine de niciun fel de indiscreţie): am impresia că, dacă ar fi trăit, într-un fel propriul dumitale părinte n-ar fi putut decât să fie mândru şi de dumneata şi de felul în care ştii să-l evoci (s.n.). Din acest punct de vedere, scrisorile finale către Julien ni s-au părut exemplare prin luciditatea lor rănită. Şi prin talent de altminteri (la un moment dat politologul va trebui să acorde o pauză de care să profite şi memorialistul, scriitorul pur şi simplu). În rest, diagnostic impecabil, analiză eficace, o cunoaştere nu doar a mecanismelor totalitarismului, dar şi a principalilor actori, de neînlocuit".

Probabil pentru Vladimir Tismăneanu a contat imens sprijinul moral primit din partea celor doi intelectuali care au jucat un rol considerabil în formarea lui. Peste ani, la sfârşitul anului 2006, Vladimir Tismăneanu şi colegii săi din CPADCR au consemnat o evidenţă în Raportul Final pe care l-au întocmit: prezenţa lui Leonte Tismăneanu în aparatul ideologic al Partidului Comunist (PMR) în anii 1950, în calitate de director adjunct al Editurii Politice. Atât şi nimic mai mult. Imediat după 18 decembrie 2006, mânat de patimă, fără să citească documentul şi preluând în mod pripit etichetele infamante puse în dreptul lui Vladimir Tismăneanu de Cristian Tudor Popescu, profesorul Florin Constantiniu - care până la acel moment îşi exprimase preţuirea pentru opera lui V.T. - l-a comparat pe politologul româno-american cu Pavlik Morozov, prototipul adolescentului care îşi trădează părintele. Cunoscutul academician conchidea într-un mod deplasat şi ofensator că Vladimir Tismăneanu a comis un gest "monstruos": şi-a "osândit" tatăl şi l-a condamnat în mod inutil, numai din considerente de simplă publicitate şi de falsă obiectivitate.

Distincţia pe care o face V.T. între tatăl său, atacat într-un mod ignobil de diverşi politruci, şi "tatăl politic" se poate observa şi în articolul Despre antifascism şi anticomunism ca pasiuni politice. În amintirea Cristinei Luca-Boico, apărut în Studii şi Materiale de Istorie Contemporană, serie nouă, volumul 6, 2007, pp. 238-239. Poate fi o altă lectură utilă, care să îl determine pe profesorul Florin Constantiniu la reflecţii mai profunde şi la nuanţări. Vorbind despre părintele-profesor Dumitru Stăniloae, un tânăr patristician eminent precum Cristian Bădiliţă conchidea că şi geniile au scăderi şi a le ascunde nu este chiar profitabil. Or, nici acad. Florin Constantiniu, altminteri unul dintre vârfurile istoriografiei româneşti, nu este scutit de defecte care câteodată devin foarte vizibile şi supărătoare.

Dincolo de atâtea regretabile derive, dincolo de denigrări şi eforturi minimalizatoare, rămâne valoarea perenă a operei, validarea ştiinţifică naţională şi internaţională a Stalinismului pentru eternitate, cu care este de acord şi profesorul Florin Constantiniu. În 2004, cartea a primit prestigiosul premiu "Barbara Jelavich" din partea Asociaţiei Americane pentru Avansul Studiilor Slave, fiind considerată o "monografie excepţională în domeniul istoriei Europei de Est şi Centrale...". Cum am mai spus-o, Arheologia terorii este o treaptă către marea sinteză, un volum despre logica de fier a totalitarismului; iar lectura lui se poate transforma într-un vaccin împotriva utopiei marxist-leniniste.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer