Arheologia terorii

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Procesele de la Moscova fac parte dintre acele episoade istorice sumbre şi misterioase a căror explicare continuă să constituie un subiect fascinant pentru sociologie, istorie şi ştiinţele politice contemporane. Autodevorarea elitei bolşevice, saltul mortal în compoziţia nomenclaturii comuniste, reprezentat de procesul de epurare declanşat de Stalin în decembrie 1934, fac parte dintre acele teme niciodată îndeajuns dezbătute, elemente esenţiale pentru demistificarea proiectului politic leninist şi înţelegerea substratului terorist al dictaturii partidului unic.

Departe de a marca o deviere de la cursul firesc al revoluţiei ruse, o degenerare a grupului hegemonic dominat de Stalin, aceste procese au reprezentat o consecinţă tragică a logicii intolerante a leninismului, expresia cea mai atroce a unui exclusivism ce se manifestă frapant încă din primii ani de după acapararea puterii de către partidul comunist. Am în vedere desfiinţarea Adunării Constituante, zdrobirea insurecţiei de la Kronstadt, lichidarea metodică a partidelor de opoziţie şi interzicerea fracţiunilor în propriul partid, viziunea cazonă asupra disputelor politice impusă încă de Lenin şi dezvoltată, fireşte, în chip "creator", de către Stalin. Dincolo de imputările şi acuzaţiile emise de Troţki şi de adepţii săi, rămâne ca un fapt incontestabil unitatea de viziune şi acţiune a Biroului Politic leninist, structura eminamente antidemocratică a partidului bolşevic, încă înainte de instalarea lui Stalin în postul de secretar general. Putem aminti, în treacăt, că acest lucru fusese sesizat încă de Rosa Luxemburg în faimosul ei manuscris Critica Revoluţiei Ruse, spre a nu insista asupra altor evenimente datorate unor Karl Kauţki, Henric de Man ori, mai târziu, Boris Suvarin, Paul Lévi, Anton Ciliga sau Ruth Fischer. Exploatarea cinică a potenţialului utopic al stângii, batjocorirea exaltării romantice a unei întregi generaţii, vehicularea abuzivă a miturilor egalităţii şi fraternităţii au fost modalităţile fundamentale de edificare a sistemului stalinist, armele favorite ale birocraţiei, în chinuitorul proces de îndoctrinare ideologică a maselor. Nimeni nu a exprimat mai limpede doza de misticism implicată de devotamentul revoluţionar decât Arthur Koestler, nimeni nu a surprins mai exact decât el mecanismele psihologice ale fanatismului stalinist: "Credinţa nu se dobândeşte prin raţionament - scria el în celebrul eseu Dumnezeul tenebrelor -, nu te îndrăgosteşti de o femeie şi nu intri în sânul unei biserici ca urmare a unei serii de deducţii logice. Raţiunea nu poate justifica un act de credinţă - ci numai în chip retrospectiv, atunci când credinciosul este deja angajat prin actul său".

Dominaţia totalitară se exercita prin manipularea permanentă a maselor, prin condiţionare spirituală, prin anihilarea autonomiei subiective şi promovarea unui model comportamental obedient şi conformist: toate sectoarele realităţii sociale sovietice trebuiau aduse la un numitor comun, trebuia nimicit orice nerv critic, orice impuls contestatar. Dictator absolut, aclamat şi adulat precum zeii, Stalin continua să nutrească temeri privind loialitatea supuşilor săi; nu încetase a se îndoi de fidelitatea militanţilor ce-i jurau credinţă. Cel de-al XVII-lea Congres al partidului bolşevic, desfăşurat în iunie 1934, a marcat un moment de cotitură în evoluţia acestei mişcări politice. Pentru întâia oară de la eliminarea diferitelor opoziţii din partid, secretarul general devenea ţinta unor atacuri, fireşte voalate, din partea celor care, aparent, erau suporterii săi necondiţionaţi. Principala modificare politică intervenită la acel congres, o mişcare de cadre cu fatale consecinţe, era alegerea lui Serghei Kirov, secretarul organizaţiei Leningrad şi până atunci un membru activ al facţiunii staliniste, în funcţia de secretar al Comitetului Central. Mai mult, exponent al aparatului de partid din ce în ce mai terorizat de spectrul represiunilor staliniste, Kirov reuşise performanţa de a obţine în favoarea sa un număr record de voturi din partea delegaţilor, comisese aşadar suprema crimă de a-l depăşi în popularitate pe însuşi secretarul general.

Nu este cazul să accentuăm aici faptul că principalele elemente politico-poliţieneşti care vor intra în joc, în perioada Marii Terori, existau la ora aceea şi funcţionau spre sporita glorie a liderului absolut. Era însă o schimbare de funcţie a aparatului represiv, de orientarea direcţiei de tragere chiar spre aparatul de partid, de declanşarea unei operaţiuni în multe privinţe similară cu "noaptea cuţitelor lungi" prin care Hitler reuşise să se debaraseze de elementele rebele din interiorul propriei sale mişcări. Istoricii Marii Terori - şi aici trebuie amintite numele unor Robert Conquest, Adam Ulam şi Roy Medvedev, - conced asupra faptului că Stalin a fost influenţat de precedentul hitlerist, că a descoperit o sursă de inspiraţie în acţiunea gangsterească întreprinsă de Hitler şi de acoliţii săi împotriva prezumtivilor rivali din S.A. Ceea ce s-a întâmplat însă în URSS, în anii Marii Terori, depăşeşte cu mult amploarea răfuielii dintre căpeteniile naziste, intră în categoria marilor masacre ale istoriei, alături de noaptea Sfântului Bartolomeu, exterminarea armenilor de către turci sau holocaustul celui de-al Doilea Război Mondial. Între 1936 şi 1939 poliţia politică, sinistrul NKVD, a devenit instanţa supremă a puterii în Rusia Sovietică. Autoritatea politică a partidului a încetat să existe, lăsând locul arbitrariului absolut într-un univers social descentrat. Delaţiunea şi resentimentul cel mai abject au fost transformate în valori politice cardinale: nimeni nu mai era protejat de lovitura inevitabilă, partidul bolşevic şi întreaga societate se convertiseră într-o imensă colonie penitenciară, unul dintre acele spaţii închise imaginate de Kafka în care devine imposibilă distincţia între victimă şi călău.

Asasinarea lui Kirov în decembrie 1934, una dintre cele mai funeste provocări politice ale istoriei, a fost argumentul utilizat de Stalin pentru declanşarea sângeroasei operaţiuni teroriste de pe urma căreia aveau să-şi piardă viaţa câteva milioane de oameni. Este de-acum o axiomă faptul că asasinul lui Kirov, fostul militant zinovievist Nikolaev, fusese manipulat de către oamenii lui Stalin din NKVD şi, în primul rând, de către şeful acestei instituţii, Henrik Iagoda. Fireşte, ca în orice scenariu de provocare criminală, era necesară ştergerea urmelor şi transferul de responsabilitate asupra realilor ori presupuşilor adversari politici. Raportul lui Nikita Hruşciov la Congresul al XX-lea şi mai ales la Congresul al XXII-lea, o serie de informaţii parvenite în Occident prin alte surse, precum şi anumite documente publicate chiar în URSS, la începutul deceniului al şaptelea, nu lasă loc pentru niciun dubiu: Stalin a fost autenticul autor al acelei crime, iar moartea lui Kirov, oricum oportună din punctul de vedere al secretarului general, a fost transformată în pretextul valului de persecuţii care a urmat. Deplasându-se în viteză la Leningrad, Stalin, acompaniat de Voroşilov, Molotov şi Jdanov, nu ezită să anticipeze decizia justiţiei şi indică direcţia de atac: opoziţia troţkistă şi zinovievistă, respectiv adepţii neconvertiţi ai întemeietorului Armatei Roşii şi ai primului preşedinte al Internaţionalei Comuniste. Odată rostite acuzaţiile, ciclul infernal al terorii devenea legea de existenţă a societăţii sovietice. Nimeni nu mai era la adăpost, niciun fel de funcţie sau poziţie nu mai putea conta ca un refugiu în epoca suspiciunii generalizate.