Pluralismul ideologic al conservatorismului românesc

Citiţi un fragment din această carte.

Volumul de faţă se situează în continuarea unei preocupări mai vechi a autorului, preocupare ce a debutat, în 2000, cu Reacţiune şi conservatorism. Eseu asupra imaginarului politic eminescian şi care a inclus redactarea antologiei A fi conservator, alături de Laurenţiu Vlad, şi elaborarea volumului Conştiinţa conservatoare. Preliminarii la un profil intelectual.

Numitorul comun al acestui efort, întins pe aproape un deceniu, îl reprezintă intenţia de a reciti, în acord cu o grilă de lectură eliberată de presiuni ideologice, un număr de texte conservatoare. Dincolo de istoria politică şi dincolo de maniera tradiţională în care fenomenul conservator a fost reflectat istoriografic, contribuţiile evocate au fost afine cu o direcţie intelectuală dedicată recuperării, nuanţată şi moderată, a patrimoniului conservator autohton: numele unor Alexandru Duţu sau Virgil Nemoianu sunt asociate acestui moment hermeneutic a cărui semnificaţie este localizabilă în zona revitalizării arheologiei intelectuale şi istoriei ideilor.

Pe acest fundal, volumul actual îşi propune să cartografieze imaginarul politic conservator autohton, distingând liniile de evoluţie ale marilor teme care au dominat, între 1856 şi 1938, reflecţia ideologică. Noutatea este dată de maniera în care se focalizează demersul de cercetare: în locul unei organizări centrate pe analiza evenimenţială, am preferat să privilegiem dinamica ideilor. În cele din urmă, finalitatea studiului este de a capta, pe cât posibil, o rezonanţă a ideilor. Temele de interogaţie predilecte ale conservatorilor au fost identificate şi ordonate cronologic.

Selecţia operată în interiorul volumului a implicat o dublă precizare a alegerii intelectuale. Este vorba, în primul rând, de opţiunea relativă la câmpul tematic. Cu riscul de a simplifica un peisaj intelectual variat, am preferat să reţinem trei teme în cadrul studiului: formele fără fond, critica raţionalismului politic şi elogiul organicităţii şi, în fine, inventarea tradiţiei. Natura subiectivă a decupajului este evidentă şi nu am încercat să redăm o imagine exhaustivă a mişcării ideilor, ci doar să realizăm o secţiune transversală în corpul ideologic conservator.

A doua opţiune este legată de identitatea vocilor şi natura textelor analizate. În acest punct, criteriul pus în valoare a fost cel al relevanţei intelectuale: dincolo de circumstanţe trecătoare, viziunea conservatoare trimite la un mod specific de concepere a identităţii naţionale şi implică un anume proiect de societate. De aici, intenţia de a reciti acele pagini ce rezonă cu un fond de interogaţii contemporane. Mai mult sau mai puţin clasicizate, pasajele citate în text se plasează în rama unei mişcări a ideilor conservatoare, oferind o imagine nuanţată a conştiinţei conservatoare de la noi.

Previzibil, am introdus în corpul de texte autori/personalităţi aparţinând istoriei politice şi intelectuale conservatoare din cele trei generaţii ce se întind, cronologic, între 1856 şi 1938. Recapitulând, volumul mizează pe relectura textelor semnate de Barbu Catargiu, Barbu Ştirbey, Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, P.P. Carp, Mihai Eminescu, Aurel C. Popovici, Constantin Rădulescu-Motru, Alexandru Marghiloman, Ioan C. Filitti şi Nicolae Iorga.

Astfel, am sugerat şi posibilitatea de a imagina, distinct de cadrul strict politic, un canon intelectual, a cărui relevanţă să fie examinată din unghiul de vedere al potenţialului celor inventariaţi, pentru a da mărturie asupra profilului condiţiei conservatoare de la noi.

Opţiunea în favoarea intervalului 1856-1938 nu este decât în aparenţă în dezacord cu decupajul tradiţional, decupaj ce situează în centrul său anii 1922-1925 ca punct final în evoluţia partidelor conservatoare. Simbolică, moartea lui Alexandru Marghiloman exprimă însuşi sfârşitul unui ciclu: dincolo de acest an, se poate observa o supravieţuire a ethosului conservator. În deceniul dintre 1928 şi 1938, Ioan C. Filitti şi Nicolae Iorga publică câteva dintre paginile memorabile ale gândirii conservatoare de la noi. Deloc paradoxal, extincţia conservatorismului politic nu este dublată de eliminarea unei linii de sorginte burkeeană în cultura noastră. Anii postbelici marchează, prin vocile lui Motru, Filitti şi Iorga, o întoarcere la rădăcinile europene ale raportării conservatoare. Reintegrarea acestor personalităţi în canonul conservator ţine de normalitatea dicţiunii ideilor.

Selecţia operată a ţinut cont de una dintre provocările metodologice asociate exegezei fenomenului conservator. Eterogen şi plural, imaginarul conservator autohton se articulează graţie dublului aport al vocilor intelectuale şi politice. În absenţa unei reflecţii sistematice asupra politicii, abordarea conservatoare se cere recuperată din suita de contribuţii ce se succedă în intervalul istoric dintre Adunările ad-hoc şi instaurarea monarhiei autoritare. Posteritatea, în planul istoriei ideilor, este profund inegală şi, în unele cazuri, invers proporţională cu ponderea în actul de guvernare. Lascăr Catargiu sau G. C. Cantacuzino aparţin, în mod evident, marii istorii conservatoare, dar legatul lor ideologic este infinit mai puţin semnificativ decât cel al unui autor politic ce nu are acces niciodată la demnităţi publice, aşa cum este Mihai Eminescu.

În egală măsură, imaginarul conservator îşi datorează profilul său acţiunii intelectuale a unor personalităţi ce nu au activat decât ocazional în cadrele partidului sau nu au fost niciodată asociate vehiculului partinic conservator. Conservatorismul, ca mişcare plurală de idei, nu poate exclude din canonul său vocile unor "reacţionari" precum Aurel C. Popovici sau Nicolae Iorga, după cum nu poate elimina din ecuaţia ideologică aportul unui conservator heterodox asemeni lui Rădulescu-Motru.
Pluralismul ideologic al conservatorismului românesc poate fi explicat prin existenţa, în intervalul dintre 1856 şi 1938, a două variante de constituire a discursului conservator.

Este vorba, pe de o parte, de un liberalism conservator, a cărui expresie clasică este gândirea junimistă, anticipată fiind de viziunea lui Barbu Catargiu, la rândul său, integrabil unei direcţii a liberalismului francez, în vecinătatea unor Guizot sau Royer-Collard. În această lectură, ceea ce predomină este moderaţia politică, valoare în jurul căreia se ordonează un proiect gradual de reformare a societăţii.

Dincolo de acest trunchi liberal conservator, se poate identifica existenţa unei direcţii "reacţionare": ea este neoconservatoare, preluând terminologia lui Rudolf Vierhaus, în măsura în care plasează un accent distinct pe teme pe care exponenţii liberalismului conservator nu le valorifică. Geniul rasei, etnicismul, cultul ruralităţii sunt câteva dintre mărcile acestei maniere particulare de redefinire a canonului conservator. Se poate spune că Eminescu este cel ce aşază, în ordine istorică, fundamentele acestei noi viziuni, conservatoare ca esenţă, dar colorată naţionalist.

Detaşarea de victorianismul lui Maiorescu sau Carp favorizează impunerea unei paradigme romantice, a cărei expresie ideală va fi sămănătorismul animat de Nicolae Iorga şi Aurel C. Popovici. Din acest trunchi al "reacţionarismului", asumat ca atare, se va desprinde o acţiune publică şi intelectuală îndelungată: avatarurile naţionalismului democratic, ca şi publicistica din Neamul Românesc se înscriu în această serie marcată de recuperarea şi valorizarea fondului eminescian, ca formă de conservatorism heterodox.

Proiectul neoconservator/"reacţionar" continuă discursul eminescian pe palierul antisemitismului şi xenofobiei, elemente care îl individualizau în contextul dogmaticii conservatoare. "Religia naţionalităţii", al cărei profet este Eminescu, este invocată ori de câte ori în cauză apare demonizarea păturii suprapuse sau indicarea "străinului", ca agent disolutiv în sânul comunităţii. Asocierea dintre Iorga şi A.C. Cuza nu este un accident, după cum textele lui Aurel C. Popovici trădează influenţa pe care noile teorii rasiste o exercită, grefate fiind pe un fond criticist conservator.

Recitiţi, astăzi, în afara unei grile evenimenţial-partinice, autorii evocaţi pot fi învestiţi cu canonicitate, în planul istoriei ideilor. Derapajele, excesele şi rătăcirile acestor intelectuali fac parte din avatarurile reflecţiei conservatoare. Reflecţie a cărei hartă subiectivă este conturată în paginile volumului de faţă.