Persistenţa liberalismului

Citiţi un fragment din această carte.

Reeditarea volumului Irepetabilul trecut al politologului româno-american Vladimir Tismăneanu (apărut iniţial în anul 1994 la editura Albatros) este în sine un eveniment, o restituire necesară în contextul dezbaterii asupra condamnării regimului comunist şi asupra redefinirii democraţiei din România, în condiţiile asumării trecutului şi a aderării României la Uniunea Europeană. Această colecţie de articole şi studii, care reflectă într-o viziune comparativă, inspirată de istoria ideilor, actualitatea critică şi intelectuală a primilor trei ani ai postcomunismului românesc, are multiple semnificaţii. În primul rând, este expresia priorităţilor acelor ani din perspectiva democratizării şi consolidării societăţii civile. În al doilea rând, o parte dintre contribuţii sunt profunde şi sintetice pledoarii pentru responsabilizare individuală şi colectivă prin intermediul elucidării, asumării şi depăşirii traumei totalitare. În al treilea rând, dar nu mai puţin important, Irepetabilul trecut este un şantier ideatic şi expresia unei agende intelectuale care, în anii următori, va fi împlinită şi rafinată prin intermediul excepţionalelor cărţi publicate de către autorul lucrării de faţă, precum Reinventarea politicului, Fantasmele salvării, Stalinismul pentru eternitate şi, cel mai important pentru noi, în 2008, Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, opera colectivă a echipei ştiinţifice coordonate de Vladimir Tismăneanu. Despre semnificaţia acestui demers profesorul Ioan Stanomir observa pe bună dreptate: "Niciodată încheiată definitiv, construcţia democratică se nutreşte din energia intelectuală şi morală a civismului republican. Activarea unui instinct al memoriei colective este doar una dintre mizele documentului citit de şeful de stat. Interogarea zonelor de umbră invită la un tip de asumare etică plasat în contra unui curent dominant postcomunist. Căci Raportul Comisiei Prezidenţiale este parte din arhitectura unei Românii care va fi".

Caracterul sincretic al volumului, care conţine reflecţii teoretice şi istoriografice, atitudini şi dialoguri etc., oferă posibilitatea cititorului de a avea acces, în faza lor timpurie, să-i spunem de laborator, la conceptualizările politologului. Lansând de o parte evidenta importanţă a acestui fapt din perspectiva genealogiei unor idei şi metode care sunt astăzi baza domeniului ştiinţelor politice din România, o asemenea intimitate permite relevarea unui element fundamental în ceea ce priveşte poziţia profesorului Tismăneanu, atât în spaţiul universitar american cât şi în cel public românesc: constanţa şi perseverenţa ipotezelor de lucru, a opiniilor şi evaluărilor sale, dar şi deschiderea permanentă spre dialog, spre confruntarea propriei viziuni cu alte poziţii şi puncte de vedere. Irepetabilul trecut dovedeşte benefica încăpăţânare a acestuia de a nu se abate de la temele sale principale. În opinia subsemnatului, cele mai importante dintre acestea sunt: criminalitatea fundamentală a bolşevismului în oricare dintre încarnările sale; ataşamentul faţă de liberalismul civic modelat pe experienţa disidenţei central şi est europene; asanarea trecutului totalitar (accentuând permanent dubla moştenire a acestuia în cazul românesc); cercetarea experienţei comuniste din România; şi, nu în ultimul rând, sincronizarea epistemică a mediului autohton cu dezbaterile din spaţiul anglo-saxon.

Observaţiile de mai sus sunt necesare în special din perspectiva sterilelor şi inutilelor discuţii sau pseudo-dezbateri asupra activităţii profesorului Tismăneanu în ultimii doi ani, din momentul numirii sale în funcţia de preşedinte al Comisiei Prezidenţiale. Reeditarea cărţii de faţă are şi o inerentă valoare amar-ironică. Pentru un cititor atent, o lectură a articolelor autorului prin prisma discuţiilor contemporane va genera o interesantă descoperire: varii personaje care în acei ani păreau a se situa pe poziţii identice cu cele ale politologului, pe care el îi privea atunci drept "camarazi de arme" în conflictul cu "moştenitorii leninismului", astăzi se numără printre criticii virulenţi ai acestuia şi ai demersului de condamnare a regimului comunist coordonat de profesorul de la Universitatea Maryland (ex., Paul Goma, Gabriel Andreescu, Michael Shafir, Ion Bogdan Lefter, Cornel Nistorescu). Din acest punct de vedere, Irepetabilul trecut poate fi o contrapondere la fantasmagoriile şi atitudinile comandate politic ale unora, în sensul că volumul de faţă este mărturie pentru stăruinţa lui Vladimir Tismăneanu de a milita şi a pleda pentru democratizarea României prin intermediul "socializării" în liberalism şi a refondării identitare prin "detotalitarizare". Într-adevăr, reeditarea cărţii nu este de bun augur pentru contestatarii lui Tismăneanu, deoarece infirmă presupusa-i "trădare" şi evidenţiază goliciunea actualelor lor opinii. Totodată, o asemenea situaţie provoacă cititorului o oarecare nostalgie a "sincerităţii" începutului: dacă în anii '90 fragilitatea societăţii civile a produs o coagulare de tip forum a intelectualităţii critice româneşti, evoluţia ulterioară a o parte dintre membrii săi şi revelaţiile arhivelor Securităţii din ultimii ani au provocat o inevitabilă fragmentare şi polarizare. Nu consider drept nociv acest fenomen; este, până la un punct, rezultatul dezvoltării pluralismului democratic. Totuşi, evidenta abdicare a unora, încadrarea lor partinică şi, în unele cazuri, chiar motivarea pecuniară s-au dovedit serioase obstacole în obţinerea unui consens activ (bazat nu numai pe aplauze şi editoriale ceremonial-respectuoase) asupra a ceea ce a fost unul dintre motivele fundamentale ale spaţiului public românesc post-decembrist: asumarea trecutului comunist. Ultimii doi ani au fost dominaţi de renaşterea discursului radical resentimentar, de procesul prin care acesta a fost mutat în centrul dezbaterii şi polemicii (limbaje agresiv-calomnioase de genul România Mare au ajuns să-şi afle locul în presa cotidiană şi culturală ce se pretinde mainstream). Pe lângă relegitimarea unor sicofanţi cu filiaţii de extremă dreapta/stânga, centrul a oferit neplăcuta surpriză a germinării de discursuri şi practici strategice (în sens habermasian) ale căror singure priorităţi sunt momentane agende personale sau politice. Asemenea cecităţi valorice şi eşuări etice au creat un mediu înăbuşitor pentru un real Vergangenheitsbewältigung ale cărui complexităţi să depăşească universul mic al provincialismului solipsist dâmboviţean.

În eseul omonim titlului volumului, Vladimir Tismăneanu făcea următorul bilanţ: "Complicat şi traumatic, acest prim an postrevoluţionar a vindecat prea puţine răni. Pe de altă parte, avem o consolare în sentimentul (ori chiar certitudinea) că nimeni nu poate batjocori la infinit un popor, că ideea de justiţie este mai durabilă decât orice serviciu de informaţii şi că există un Zeitgeist mai puternic decât neotribalismul reacţionar şi funciarmente neanderthalian al unei nomenclaturi lovite de apoplexie"(p. 16). În continuare, politologul afirma hotărât şi convingător: "nu trebuie să ne jenăm de opţiunea noastră deschis anticomunistă: întreaga tradiţie a rezistenţei antitotalitare din Europa Centrală este dominată tocmai de acest intransigent sentiment al refuzului barbariei pseudoumaniste pe care a reprezentat-o şi o reprezintă comunismul" (p. 20). Aceste două citate sunt definitorii pentru militantismul democratic al profesorului Tismăneanu: el refuză presupusa neutralitate a principiilor şi valorilor liberalismului civic în faţa "minciunilor nepermisibile" (Ignatieff) intrinseci "democraţiei originale" de tip iliescian, hrănite de politicianismul iresponsabil care domină procesul decizional actual. Manifestând o vădită influenţă jaspersiană, Vladimir Tismăneanu îşi fundamentează evaluarea prezentului pe baza principiului conform căruia conştientizarea trecutului negativ, definit de abdicări, colaborări, vinovăţii şi hybris politic, este premisa esenţială a creării unei noi coeziuni sociale (Gemeinsamkeit). Irepetabilitatea trecutului este esenţial condiţionată de "răspunderea intersubiectivă" (Habermas) - întârzierile şi derapajele de după 1990 sunt astfel în mare măsură determinate, ne-o spune Vladimir Tismăneanu, de neasumarea experienţei istorice a secolului 20 de la o generaţie la alta în România. Dacă, în mod evident, conceptualizările profesorului Tismăneanu sunt construcţii originale născute din comunicarea liberă, dezinhibată cu lucrările unor gânditori precum Agnes Heller, Ferenc Feher, Vaclav Havel, Adam Michnik, Leszek Kolakowski etc, care au insistat asupra condiţionării morale a noului politic, în contextul extincţiei leniniste, autorul izbuteşte să lumineze cu acuitate şi aspecte ale teoriei "patriotismului constituţional". Apetiturile totalitare ale trecutului recent combinate cu tentaţia etnocentrismului (care, odată cu alegerile europene din 2007, pare să-şi fi consumat în sfârşit forţa) îl împing pe Vladimir Tismăneanu către un discurs post-convenţional al identităţii colective: "chiar şi după prăbuşirea comunismului, aceste naţiuni se află încă departe de o asumare lucidă a trecutului lor. [...] Memoria lor încă este bântuită de visele neîmplinite ale unei imposibile grandori, precum şi de imaginile terifiante ale unor presupuse comploturi distructive, menite să le destrame existenţa" (p. 120). În accepţiunea sa, "şansa de spargere a carcasei de mizerie şi insecuritate care pare să sufoce aceste societăţi" este reprezentată de "individul apt să-şi asume riscuri într-o ordine întemeiată pe consimţământ şi lege" (p. 56). Irepetabilul trecut conţine schiţe asupra modalităţii de rezolvare a principalei tensiuni post-comuniste, şi anume aceea dintre legitimitatea post-totalitară şi principiul legalităţii democratice. Intervenţiile recente ale autorului se concentrează asupra unei probleme discutate pe larg de acesta în Fantasmele salvării, ceea ce Jacques Rupnik a numit dublul joc politic al decomunizării şi constituţionalismului. Elementul recurent pe fundalul numeroaselor volume ale autorului Stalinismului pentru eternitate pare a fi, şi aici îl parafrazez pe Jan Werner Müller, necesitatea accentuării procesului de continuă autointerogare civică şi de discuţie deschisă asupra trecutului. Cu alte cuvinte, lucrările profesorului Tismăneanu reprezintă neobosite căutări ale modalităţii de reimaginare a identităţii în societăţile post-1989, şi în special în România postdecembristă. Într-o dezbatere pe tema Reconstrucţia instituţională a României: o nouă republică (19 iunie 2007), el identifică trei parametri esenţiali pentru reforma culturii politice: delimitarea de trecutul totalitar; clarificarea doctrinară a partidelor; şi asanarea discursului public. Acestea sunt condiţiile pentru apariţia "unei viziuni comune asupra binelui public".

Schimbând oarecum registrul, doresc să mă opresc asupra unui alt element ce ţine de "oferta" volumului de faţă. Irepetabilul trecut are o certă valoare istoriografică din trei motive. El conţine o serie de articole care sunt recenzii-eseu asupra destrămării Uniunii Sovietice şi dispariţiei politice a lui Mihail Gorbaciov. Acest subiect, din păcate, are o vizibilitate cel puţin limitată pe piaţa de carte din România. Consider încă actuale observaţiile şi recomandările de lectură ale lui Vladimir Tismăneanu asupra acestor două teme. Recenziile în cauză sunt suplimentate de analize asupra variilor apariţii editoriale din acei ani care discutau natura marxismului şi ce urma eşecului său. Aceste două componente ale lecturii Irepetabilului trecut se însumează într-un syllabus mereu actual pentru studenţii facultăţilor de politologie şi istorie. Al treilea motiv este faptul că volumul de faţă conţine primele crochiuri ale lui Vladimir Tismăneanu (desigur, considerate simultan cu hermeneutica biografică din Arheologia terorii) pentru o istorie politică a comunismului românesc, şi anume serialul de cinci articole intitulat Fantoma lui Gheorghiu-Dej (pp. 175-208). Ele vor fi baza cărţii cu acelaşi titlu apărută în următorul an, 1995, la editura Univers. Atât această secţiune din Irepetabilul trecut cât şi portretistica din Arheologia terorii se constituie într-o etapă importantă pe drumul către finalizarea "lucrării fundamentale (definitive) despre comunismul românesc" (Robert C. Tucker), Stalinismul pentru eternitate. Nu trebuie uitat că în perioada 1993-94, profesorul Vladimir Tismăneanu a fost primul cercetător ştiinţific, specializat în istoria comunismului internaţional, care a reuşit să pătrundă şi să citească masiv în Arhivele CC al PCR, aflate în acea perioadă în custodia Marelui Stat-Major al Armatei. O veste îmbucurătoare este aceea că, în sfârşit, Stalinismul... va apărea în limba poloneză la editura Universitas de pe lângă Universitatea Jagellonă din Cracovia.

În încheiere, doresc să precizez că la data primei ediţii a Irepetabilului trecut, această apariţie "oficializa" reintegrarea lui Vladimir Tismăneanu în milieu-ul intelectual şi spaţiul public românesc. Una dintre cele mai importante voci la Radio Europa Liberă, la Vocea Americii şi redactor al respectatei reviste din diaspora, Agora (condusă de Dorin Tudoran), profesor de ştiinţe politice în rapidă ascensiune ştiinţifică (cu articole publicate în prestigioasele jurnale Praxis International, Telos, Orbis, Problems of Communism etc.), autor al două cărţi deja consacrate (The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe şi Reinventing Politics), editor al câtorva volume cu excepţionale participări internaţionale, lui Vladimir Tismăneanu i se recunoştea, în sfârşit, în ţară, aportul esenţial la apariţia unei noi generaţii şi mai cu seamă a unei noi filosofii în ştiinţele politice din România, eliberată de programa asfixiantă a defunctei Academii "Ştefan Gheorghiu". Imediat după publicarea Irepetabilului trecut şi Fantomei lui Gheorghiu-Dej, Adrian Marino observa că "opera politologului Vladimir Tismăneanu, cu dublă identitate culturală, americană şi română... indică un adevărat program de studii [...] Ele sunt reprezentative pentru ceea ce începe să devină, efectiv, politologia românească.[...] Citind şi studiind pe Vladimir Tismăneanu intrăm într-un nou teritoriu şi respirăm, mai ales, o cu totul altă atmosferă publicistică. Frazele goale şi descusute, eternul «eseism» românesc, apos şi inconsistent, au fost aruncate, sperăm, definitiv la coş [...] Autorul are o mare dezinvoltură şi o remarcabilă lipsă de inhibiţie. Şi niciun fel de complezenţă. Cineva l-a numit un «marxist anticomunist». Să zicem că ar fi sau că a fost, mai ales, aşa. Cu atât mai remarcabilă este, nu spunem «reciclarea», cât libertatea sa de spirit, luciditatea şi acuitatea sa critică actuală. Şi mai ales faptul că opera sa umple un gol considerabil. În plus, ea informează şi «popularizează». Este, fără îndoială, meritul său esenţial". Semnificativă pentru procesul de recuperare a lui Vladimir Tismăneanu este plasarea acestuia în 1992, în revista Cuvântul, pe lista superlativelor acelui an. Consider că procesul de recunoaştere a activităţii autorului cărţii de faţă şi-a atins necesarul punct culminant odată cu acordarea Premiului Grupului pentru Dialog Social pe anul 2007, "în calitate de preşedinte al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România şi de coordonator al Raportului Final elaborat de aceasta". Cu acel prilej, filosoful Gabriel Liiceanu insista asupra faptului că Vladimir Tismăneanu este "cel mai calificat intelectual din lume în clipa de faţă pentru a vorbi despre comunismul românesc. Volumul lui, Stalinism pentru eternitate, este cartea clasică a domeniului".

Două eseuri ale volumului rămân însă de tristă actualitate: Infinitul tupeu al lacheilor şi Revanşa rinocerilor. Ele sunt excelente exerciţii în caracterologia gândirii captive şi a abdicării morale, condamnări ale discursului insolent, resentimentar şi ipocrit. Iniţial subiectul lor erau "perfecţii acrobaţi" ai haosului valoric şi moral al tranziţiei. Din păcate, consider că ele rămân caracterizări valabile pentru o serie de publicişti şi "specialişti" care s-au evidenţiat recent prin ignorante contribuţii şi atacuri ad hominem în cadrul discuţiilor asupra condamnării regimului comunist din România. Aceşti lachei tupeişti şi rinoceri, pentru a păstra tipologia articolelor în cauză, s-au evidenţiat, în primul rând, printr-un încrâncenat act de negaţie. Pentru ei, asumarea trecutului a fost şi este un non-subiect, rămânând interesaţi doar de genealogia şi etnia preşedintelui CPADCR, de opţiunile politice din tinereţe ale acestuia, de presupusele lui abdicări morale, ascunse agende politice sau de o aşa-zisă neînţelegere a fenomenului comunist în sine. Într-adevăr, faţă de 1994, generaţiile s-au schimbat, motivaţiile acestora nu mai ţin de nostalgia sau inerţia mentalităţii totalitare, dar aceste spirite inchizitoriale cu greu pot fi incluse în comunitatea dialogică a unei societăţi civile încă în căutarea propriei libertăţi şi responsabilităţi. Solemnul act din data de 18 decembrie 2006 şi publicarea Raportului Final au fost indubitabile succese ale democraţiei în România. Dar, demersul şi receptarea CPADCR au şi o lecţie tristă: profunda interiorizare şi persistenţa tentaţiei autoritarismului în mediul intelectual românesc ca nouă ipostază a rinocerizării actului comunicativ. Trecutul, despre care vorbeşte profesorul Tismăneanu în volumul de faţă, este într-adevăr irepetabil, dar perseverenţa liberalismului civic (bazat pe un avatar anamnetic militant al democraţiei) rămâne una dintre singurele soluţii care pot contracara realitatea post-politică a totalitarismului, care a fost, în mod esenţial, "absolutul refuz al barierelor şi constrângerilor pe care politica, civilitatea, moralitatea, religia, sentimentul natural de compasiune, ideea universală de fraternitate le-au impus pentru a modera, reprima sau sublima potenţialul uman de violenţă individuală şi colectivă". O astfel de liminală experienţă a stigmatizat România secolului XX, iar efectele-i socializante încă bântuie dinamica discursiv-politică contemporană.