Irepetabilul trecut

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Dacă există un învăţământ pe care trebuie să îl extragem din experienţa anului ce s-a scurs de la ultimul (din toate punctele de vedere) congres al comuniştilor români (21-25 noiembrie 1989), el vizează tocmai falimentul istoric absolut, total şi iremediabil al acestei formaţii. Ceea ce nu înseamnă că toată lumea a priceput semnificaţia atâtor crize şi conflicte care s-au petrecut în România, începând cu insurecţia populară anticomunistă de la Timişoara din 16-21 decembrie 1989. Există, mai cu seamă în cercurile legate direct de vechiul regim, o tentaţie de a nega dimensiunea radical antitotalitară a revoluţiei române sau de a o atenua prin subterfugii retorice, adeseori puerile. În alte cazuri, precum cele ale publicaţiilor pe faţă "revizioniste", - revizioniste tot aşa cum un Faurisson "revizuieşte" autenticitatea istorică a holocaustului în numele dreptului la libertatea cuvântului -, precum România Mare, Zig Zag (sub direcţia lui Adrian Păunescu), Democraţia (îndrumată, precum presa ceauşistă, de freneticul panglicar ideologic Eugen Florescu, ani de zile om de încredere al cabinetului numărul doi şi adversar visceral al prigonitului nucleu democratic din cultura românească) sau chiar oficiosul FSN Azi, condus de tandemul Octavian Ştireanu-Stelian Moţiu, se încearcă reabilitarea instituţiilor de temelie ale vechiului regim şi, în primul rând, a securităţii, precum şi compromiterea morală a celor care au rezistat asaltului bestial al dictaturii. Fireşte, există diferenţe esenţiale de nuanţe între Azi şi România Mare, publiciştii fesenişti ezită (pentru moment?) să reconsidere deschis şi fără jenă structurile şi metodele teroriste ale tiraniei, preferând să acţioneze însă în aceeaşi direcţie, prin cauterizarea memoriei colective şi consolidarea unor viziuni aberante despre cei care se străduiesc să deblocheze mecanismele politice ale ţării. În paginile acestui cotidian, însăşi ideea de opoziţie este subminată sistematic, în numele unui organicism (sau mai exact spus solidarism) de natură indiscutabil corporatistă. În loc să încerce o luminare a stării politice şi sociale a ţării, ideologii frontului se complac în perpetuarea unor legende etnocentrice absolut similare cu cele rumegate ani de zile de ciracii dictaturii. Să adăugăm pedalarea iresponsabilă pe un şovinism, pe cât de anacronic, pe atât de nociv. Nociv pentru că malaxează resentimente şi excită pasiuni incontrolabile, generând în cele din urmă acţiuni ce nu pot decât compromite imaginea şi viitorul ţării. Este cel puţin şocant să citim astfel, sub semnătura lui Stelian Moţiu, un articol polemic cu o serie de ziare poloneze care sunt învinuite de atitudini antiromâneşti numai pentru că au îndrăznit să pună preţ pe opiniile unor membri ai Grupului pentru Dialog Social şi, în primul rând, pe acelea ale lui Gabriel Liiceanu. Netemându-se de ridicol şi pălmuind evidenţele pe care, nu mă îndoiesc, le vede ca şi mine, Stelian Moţiu merge atât de departe în Azi din 18 septembrie 1990, încât numeşte Grupul pentru Dialog Social, acea comunitate de intelectuali care a cutezat să sfideze viziunea autosuficientă şi în fond abuzivă a puterii, drept "cea mai agresivă şi perfidă coloană a cincea din România ultimei jumătăţi de veac". Oare nu este la curent Stelian Moţiu cu existenţa în România, până în 22 decembrie 1989, a unei veritabile coloane a cincea, înfiinţată la 8 mai 1921 ca secţie a Internaţionalei Comuniste? Ce rost au aceste hiperbole fantasmatice şi cui pot servi ele? Nu crede fostul redactor-şef al Vieţii studenţeşti, omul care a fost înlăturat tocmai pentru publicarea unor poeme ale Anei Blandiana, că otrăvirea atmosferei publice prin asemenea invective, pe cât de absurde, pe atât de scandaloase, nu face decât să servească acelor grupuri din fosta (actuala?) securitate, care încă nu s-au resemnat cu ieşirea ţării din zona arbitrariului şi delaţiunii?

Tributari concepţiei strict deterministe pe care au moştenit-o de la magiştrii lor totalitari, aceşti jurnalişti ai noii curţi din Cotroceni îşi închipuie că pot înşela istoria, practicând un iluzionism politic deşănţat. Ei urmăresc să anihileze crescânda dorinţă a populaţiei de a avea un cuvânt de spus în treburile ţării, de a fi subiect al renaşterii democratice, iar nu simplu obiect al unui joc politic alienant. Alegerile din mai 1990 sunt fetişizate drept apoteoza democraţiei "originale", - vorba lui Ceauşescu, "unică în felul ei" -, uitându-se faptul că ele au avut un fond, ele au fost doar preludiul plebiscitar la geneza unei culturi pluraliste, un reper necesar, însă forţamente provizoriu, în construcţia unui stat cu adevărat de drept şi a unei ordini sociale normale. Când spun o stare normală, am în vedere o societate capabilă să respecte diferenţa de opinie, să garanteze drepturile minorităţilor, chiar atunci când aceste minorităţi pot fi stingheritoare pentru conformismul dominant. Numai o organizare politică în care opoziţia nu este automat catalogată drept anarhism, nihilism sau mai ştiu eu ce formă de subversiune, numai un stat de drept în care disobedienţa civilă este acceptată drept comportament normal şi nu este persecutată drept o devianţă maladivă se poate sustrage moştenirii trecutului comunist. Altminteri, într-un spaţiu social în care acest drept este negat, ne putem aştepta la terifiante recidive totalitare. Că aceste recidive sunt posibile, ne-am dat seama cu toţii urmărind reacţia panicată şi profund ostilă a puterii în raport cu acel focar germinativ al societăţii civile româneşti care a fost Piaţa Universităţii în aprilie şi mai 1990. În loc de a surprinde natura politică a fenomenului şi de a-i răspunde în chip corespunzător, puterea a calificat acţiunea de disobedienţă civilă cu care avea de-a face drept o abominabilă anomalie şi a decis să o extirpe folosind armele clasice ale violenţei dictatoriale: provocări stupide şi contraproductive, arestări în masă, schingiuiri şi alte samavolnicii din arsenalul regimului răsturnat, ne place să credem, la 22 decembrie 1989. Rictusul prezidenţial, chinuit şi mereu mai lipsit de credibilitate, nu se poate transforma în izvor de legitimitate politică. Singurul mod în care actualii guvernanţi pot ieşi din impasul în care singuri s-au azvârlit este renunţarea la morga omniscientă, la acea aroganţă a sectelor fanatice care ştim cât rău a făcut tuturor statelor comunizate. La ora când scriu aceste rânduri, rezistenţa română a început să se organizeze: după întâlnirea rezistenţei care a avut loc la Braşov la începutul lui septembrie, aflăm că a luat recent fiinţă Alianţa Civică, din care fac parte principalele grupuri şi mişcări ale opoziţiei extraparlamentare.

Dacă puterea este în stare să priceapă ceva din drama revoluţiilor antitotalitare, acele miraculoase erupţii de energie socială, care au destrămat mirajul eternităţii unui despotism scofâlcit şi oligofren, atunci ea trebuie să se debaraseze de îndată de convingerea că trecutul poate fi reconstruit. Ce-a fost nu va mai fi, orice ar crede gorilele de la România Mare. Tot aşa cum, după mai bine de cinci ani de glasnost (cincinalul prăbuşirii imperiului minciunii, cel mai glorios şi binecuvântat cincinal), minţile oamenilor nu mai pot fi condiţionate în funcţie de delirul unor autocraţi senili, nici românii nu mai pot fi băgaţi la loc în cuşeta tăcerii şi a spaimei. Gratiile au fost sfărâmate, iar dresorii de odinioară, care se zbat să supravieţuiască, nu mai au, de fapt, nicio şansă. Ei au pierdut definitiv şi irevocabil partida. Dacă nu au fost în măsură să convingă pe nimeni nici în timpurile când întreaga sferă a informaţiilor le era vasalizată, cum ar putea avea câştig de cauză acum, când vocile lor cavernoase nu mai monopolizează spaţiul public şi trebuie să răspundă întrebărilor supreme: de ce, domnilor, spuneţi-ne, de ce v-aţi închinat pigmeului bâlbâit, de ce ne-aţi tratat ca pe nişte sclavi, de ce ne-aţi supus caznelor totalitare, de ce ne-aţi denunţat şi ne-aţi crucificat? De ce, deloc onorabili membri ai fostului Comitet Politic Executiv, care acum lăcrimaţi prin celulele unde v-a trimis revoluţia, nu v-aţi ridicat niciodată glasul împotriva mizeriei naţionale şi aţi ridicat statuie unui satrap posedat şi unei Messaline cu pretenţii de Newton? De ce, la fel de puţin stimabili Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor şi Adrian Păunescu, aţi cântat osanale unui sistem pe care îl ştiaţi criminal şi la a cărui menţinere aţi contribuit cu maniacală osârdie?

Este limpede, confruntaţi cu iminenta justiţie politică, căreia nu-i vor putea scăpa, - citesc şi ei ziarele şi ştiu ce se petrece în fosta Germanie de răsărit cu agenţii Stasi -, protagoniştii farsei ceauşiste nu au decât o soluţie: să iniţieze, în umbra puterii şi chiar cu sprijinul ei, o contrarevoluţie. Pentru că, o spun cu toată responsabilitatea, despre aceasta este vorba. Atacurile sordide la adresa martirilor revoluţiei şi denigrarea tuturor celor care apără valorile pluraliste fac parte dintr-o strategie a restauraţiei totalitare. Din nefericire pentru aceşti cavaleri ai odioasei figuri, regimul pe care l-au adorat nu poate fi resuscitat. O dată, pentru că era esenţialmente antiuman, deci potrivnic instinctelor şi aspiraţiilor naturale ale individului, indiferent de originea sa. Apoi pentru că era antinaţional, o scornire incongruentă cu firea acestui popor, o născocire a Apusului pe care un Orient sărăcit de spirit civic şi-a însuşit-o în figura scheletică şi ameninţătoare a comisarului bolşevic. Este cel puţin îndoielnic, prin urmare, că asemenea dogme bolnave mai pot inspira altceva decât oroare între fostele victime ale bestiariului comunist. Complicat şi traumatic, acest prim an postrevoluţionar a vindecat prea puţine răni. Pe de altă parte, avem o consolare în sentimentul (ori chiar certitudinea) că nimeni nu poate batjocori la infinit un popor, că ideea de justiţie este mai durabilă decât orice serviciu de informaţii şi că există un Zeitgeist mai puternic decât neotribalismul reacţionar şi funciarmente neanderthalian al unei nomenclaturi lovite de apoplexie.