Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Eforturi de traducere şi promovare a literaturii române în afara graniţelor


Gabriela Adameşteanu, interviuri cu Jan Willem Bos, Jean Harris, Carmen Muşat, Florin Bican

04.09.2008
Bucureştiul cultural, august 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Jan Willem Bos: Am învăţat literatură prin literatura română

Jan Willem Bos (1954) este traducător, translator, scriitor, lexicograf şi ziarist. A studiat limba şi literatura română la Universitatea din Amsterdam şi literatura comparată la Universitatea din Illinois (SUA). Între 1982 şi 1984 a fost lector de neerlandeză la Universitatea din Bucureşti. A tradus peste 10 volume (proză, poezie, teatru) din română şi încă peste 10 din engleză. Între anii 1994-2004 a publicat, împreună cu Sorin Alexandrescu şi André Kom, revista Roemenië Bulletin (Buletinul românesc), prin care publicul olandez (şi flamand) era informat despre politica, economia şi cultura României. În acest buletin, dar şi în alte reviste din Olanda, Jan Willem Bos a publicat zeci de articole despre România. A publicat şi câteva cărţi despre România, cel mai recent volumul România pentru seria Ţările lumii (Editura KIT, Amsterdam). A publicat un dicţionar juridic şi economic neerlandez-român şi român-neerlandez şi a fost coautorul marelui dicţionar olandez-român (apărut în iunie 2008). În momentul de faţă lucrează la un dicţionar român-olandez. În calitatea sa de translator oficial pentru limba română, a însoţit-o pe regina Beatrix a Olandei în timpul vizitei de stat în România, în anul 2001.

Gabriela Adameşteanu: Acum o lună a apărut în Olanda o antologie de Proză modernă românească, traducerea şi selecţia textelor vă aparţin. Uitându-te doar la numele autorilor incluşi, îţi dai seama că ea oferă cititorului o informaţie globală asupra literaturii româneşti, spre deosebire de alte antologii, centrate pe generaţii, sexul autorilor etc. M-am bucurat să îl reîntâlnesc, de pildă, pe Vasile Voiculescu, revenit în atenţia publicului atât prin cartea lui Marius Oprea, despre coşmarul sfârşitului său de viaţă în închisoare, cât şi prin nuvela Capul de zimbru, care a stat la baza unui recent film al lui Lucian Pintilie. Care este istoria acestei antologii? Cum s-a petrecut lansarea ei?
Jan Willem Bos: În anul 2006, domnul Emile Brugman, directorul editurii Atlas din Amsterdam, mi-a propus să întocmesc o antologie de proză scurtă românească. Când l-am întrebat la ce anume se gândeşte, mi-a răspuns: la cele mai bune nuvele româneşti... Las pe alţii să judece dacă am reuşit cu această ambiţie, dar este clar că am avut mână liberă, deci răspunderea pentru selecţie numai mie îmi aparţine. Desigur, ideea mea a fost să dau o imagine cuprinzătoare - pe cât posibil în 300 de pagini - nu numai a literaturii, dar şi a societăţii româneşti. Pornind de la această abordare, am inclus atât nuvele citadine, cât şi rurale, aproximativ din ultimul secol, de la Junimea până în ziua de astăzi, inclusiv deci perioada interbelică, epoca comunistă şi tranziţia. Am avut plăcerea să citesc şi să recitesc foarte multă literatură românească şi rezultatul este sumarul aşa cum îl vedeţi. Vasile Voiculescu este desigur un prozator - şi un poet! - care merită oricând să fie tradus. Capul de zimbru, pe care-l pomeniţi dvs., s-a aflat printre nuvelele lui Voiculescu pe care le-am considerat pentru această antologie.

G.A.: Ce experienţă aveţi cu antologiile? Ele reprezintă o implicită publicitate pentru literatura mai puţin cunoscută? Credeţi că antologia poate trezi interesul faţă de cărţile autorilor cuprinşi în ea?
J.W.B.: Această antologie de proză scurtă românească este a patra care apare în neerlandeză - cum preferăm să spunem acum - şi a doua tradusă de mine. La începutul anilor '80 am publicat (la editura Meulenhoff), împreună cu Sorin Alexandrescu, o antologie de proză scurtă românească "contemporană". Faptul că au fost publicate până în momentul de faţă patru antologii arată că există un interes clar, deşi, pe de altă parte, acest lucru înseamnă de asemenea că literatura română rămâne, din păcate, atât de necunoscută încât tot mai este nevoie de o introducere în ea pentru publicul olandez şi flamand. Să sperăm că în viitorul apropiat ne putem concentra asupra operelor unor autori individuali. Ţin să subliniez că această antologie se deosebeşte într-un aspect important de celelalte trei: este prima în care apar scriitoare. Cred că a fost o coincidenţă că partea feminină a lipsit din celelalte trei, dar, desigur, România are suficiente scriitoare de calitate, mai cu seamă în perioada postbelică.

G.A.: Dar despre literatura română în Olanda ce credeţi? Care este situaţia actuală şi ce şanse există ca să intereseze? Ce autori români sunt mai traduşi şi mai cunoscuţi în Olanda?
J.W.B.: Din păcate, literatura română este aproape total necunoscută în Olanda - cum şi România rămâne o ţară destul de necunoscută, deşi se simte un interes crescut pentru cultura românească de când Olanda şi România locuiesc în aceeaşi casă europeană. Filmele româneşti din ultimii cinci ani, bunăoară, s-au bucurat de un succes considerabil din partea publicului olandez. Cu literatura a mers mai greu. În Olanda, Mircea Eliade este cel mai tradus autor - atât opera ştiinţifică, cât şi cea literară. Am tradus recent nuvela Tinereţe fără de tinereţe, dar editura mi-a spus că nu va tipări cartea decât după punerea în circulaţie a filmului Youth Without Youth de Francis Ford Coppola, bazat pe această nuvelă. Însă aş exagera spunând că Eliade este "cunoscut". Şi Norman Manea se bucură de o anumită reputaţie, dar nici acesta nu este cunoscut marelui public. În orice caz, dacă vrem să traducem autori români în neerlandeză, trebuie să ne gândim în primul rând la autori contemporani, pentru că la nici o editură din Olanda nu am găsit un interes pentru "clasicii" literaturii române.

G.A.: Cunoaşteţi România din perioade mai vechi. Care sunt impresiile - trecute şi prezente? Cum aţi întâlnit literatura română? Când? Ce întâlniri importante, cultural, aţi avut în timp?
J.W.B.: Am început să citesc literatură română din primii ani de facultate (sunt cam mulţi ani de atunci) şi, de fapt, aş putea spune că am învăţat literatură în general prin literatura română. În decursul anilor am citit foarte multă literatură română, din toate epocile. Lucrarea mea de diplomă a avut drept subiect Imaginea Bucureştiului în literatură, în care am analizat în special autori din perioada interbelică care au scris despre Capitală, de la Felix Aderca la Cezar Petrescu. Îmi face o mare plăcere să recitesc anumite cărţi sau anumiţi autori care mi-au plăcut în mod deosebit. Uneori redescopăr o veche iubire şi altă dată constat cu dezamăgire că o carte care acum câteva decenii mi s-a părut extraordinară acum nu-mi mai spune mare lucru. Ca să vă dau un exemplu. Recent am recitit Craii de Curtea-Veche a lui Mateiu Caragiale şi cred că de data asta m-a impresionat şi mai mult decât cu mulţi ani în urmă. Mi se pare un roman extraordinar, care pe bună dreptate a fost desemnat de către cititorii unei reviste culturale drept cel mai bun roman din secolul XX. Şi să ştiţi că îl recitesc cu multă plăcere pe Eminescu, pe care nu-l voi traduce niciodată, pentru că i-aş face o mare nedreptate. Nu am talentul poetic necesar să-l traduc într-o neerlandeză în care cititorul l-ar recunoaşte pe marele poet. Olandezii care vor să-l citească nu au decât să înveţe româneşte.

Citesc cu o mare plăcere literatură română contemporană, care mi se pare foarte interesantă şi originală. Chiar dacă nu voi putea traduce niciodată - chiar într-o situaţie ideală - decât numai câteva dintre cărţile bune care au apărut în ultimii ani în România, încerc să mă ţin la curent cu fenomenul literar actual. Literatura română este pentru mine nu numai o preocupare profesională, dar şi o plăcere intelectuală pe care o savurez din plin.

În decursul anilor, am cunoscut mulţi scriitori români şi cu câţiva dintre ei m-am şi împrietenit. În 1977 l-am tradus pe Leonid Dimov pentru festivalul Poetry International din Rotterdam. Poetul mă simpatiza şi, în perioada în care am fost la specializare în Bucureşti - 1978-1979 -, îl vizitam în mod regulat acasă la dânsul în Colentina. Împreună am tradus şi câteva poezii din neerlandeză în română, care au fost publicate apoi prin diverse reviste. Şi, pentru iarnă, doamna Dimov, care s-a îngrozit când a constatat că nu purtam acoperământ de cap, mi-a croşetat o căciulă. Am fost şi foarte bun prieten cu Sorin Titel, al cărui roman Lunga călătorie a prizonierului a constituit debutul meu editorial ca traducător literar. Şi printre scriitorii actuali am destui prieteni şi cunoscuţi.

G.A.: Sunteţi la curent cu programele ICR, aţi şi fost, dacă nu mă înşel, într-unul din ele, în 2007. Sunt şanse ca prin ele literatura română să fie mai vizibilă în plan internaţional?
J.W.B.: Într-adevăr, anul trecut am beneficiat de o bursă din partea ICR, pe baza căreia am stat o lună în Bucureşti cu scopul de a mă documenta şi de a lucra la câteva traduceri, care între timp au apărut într-o revistă literară din Belgia, Deus ex machina. În toamna acestui an vom sta din nou o lună în România, tot pe baza unei burse, în acelaşi scop. Vorbesc la plural, pentru că, la fel ca anul trecut, voi fi împreună cu soţia mea, prozatoarea Cornelia Golna, al cărei roman City of Manîs Desire va fi publicat la sfârşitul anului în traducere în România, după ce a fost publicat, cu mare succes, în Grecia.

În luna aprilie 2008 am fost invitat, tot de ICR, la Paris, la un simpozion al traducătorilor de literatură română. Au fost câteva zile minunate. Mi-a făcut o mare plăcere să mă (re)întâlnesc cu colegii care au aceleaşi preocupari ca şi mine şi să discutăm despre şansele sau provocările literaturii române în patria fiecăruia dintre noi. Cred că această întâlnire a constituit un mare imbold pentru noi toţi să nu renunţăm în eforturile noastre, chiar dacă de multe ori succesele sunt rare şi greu de obţinut. Ca să va dau un exemplu: colegul meu Jan Mysjkin are în lucru o antologie de poezie românească contemporană tradusă în neerlandeză, însă editurile din Olanda şi Flandra (partea neerlandezofonă a Belgiei) deocamdată ezită să publice o asemenea carte. De aceea cred că programul ICR de a subvenţiona traducerile literare ajută foarte mult. Dacă riscul financiar este parţial acoperit, o editură se va arăta mai dispusă să publice o carte pe care o consideră interesantă, dar al cărei succes comercial nu este asigurat. Antologia proaspăt apărută la editura Atlas, care este punctul de plecare al discuţiei noastre, a fost sprijinită de ICR şi sper ca în viitorul apropiat programul să deschidă şi alte uşi. Olanda, ca şi multe alte ţări, are de câteva decenii un astfel de program de subvenţionare a literaturii, care a contribuit mult la succesul literaturii neerlandeze în, de exemplu, Franţa şi Germania.

G.A.: Dar literatura olandeză cât de mult este prezentă în România?
J.W.B.: Sunt foarte invidios pe colegii mei care traduc din neerlandeză în română, pentru că literatura olandeză şi flamandă se bucură de un mare interes din partea publicului român. Colegul şi prietenul meu, Gheorghe Nicolaescu, profesor de neerlandeză la Universitatea din Bucureşti, a publicat în ultimii ani o serie impresionantă de traduceri, mai ales din literatura contemporană din Olanda şi Belgia. A şi reuşit să formeze o tânără generaţie de traducători, care au publicat deja primele traduceri din neerlandeză. Peste câteva săptămâni, împreună cu profesorul Nicolaescu, voi monitoriza un atelier de traducere, organizat la Anvers în mod special pentru traducători din neerlandeză în română şi... coreeană. Vor participa şapte tineri români care doresc să se specialize în arta traducerii din neerlandeză. Un succes inedit pentru literatura neerlandeză şi un motiv pentru ICR din Olanda şi Belgia să acorde o atenţie deosebită României.

G.A.: Şi, fireşte, întrebarea clasică: ce proiecte de lucru aveţi?
J.W.B.: Am mai multe proiecte, toate strâns legate de România. Editura Atlas, care a publicat şi antologia Moderne Roemeense verhalen, scoate o serie numită "Declaraţii literare de dragoste" în care au apărut deja mai multe volume, printre care Olanda mea, Belgia mea, Istanbulul meu, Vinul meu, Bucătăria mea italiană etc. Eu pregătesc volumul România mea, care va fi o descriere cultural-istorică, subiectivă şi fragmentară, a ţării în jurul căreia se învârte viaţa mea profesională. Am scris deja o parte şi sper s-o termin în decursul anului viitor. Tot la Atlas va apărea în primăvara lui 2009 o carte cu titlul provizoriu Suspect, pe care am scris-o despre dosarul meu de la Securitate. Anul trecut mi-am consultat dosarul la CNSAS, de la care am obţinut şi o copie, şi a rezultat această carte. În iunie 2008. a apărut la editura Pegasus, Dicţionarul olandez-român (s-a optat pentru limba olandeză, şi nu neerlandeză), la care am lucrat împreună cu Wim van Eeden, Elisabeth van der Linden şi alţii. Peste câteva luni sper să termin şi dicţionarul român-neerlandez, de data asta un proiect individual. Şi sper că în curând mă voi apuca de Orbitor de Mircea Cărtărescu, un mare roman tradus deja în mai multe limbi, care merită fără îndoială şi o versiune neerlandeză.


Jean Harris: Traducătoare în Bucureşti

Jean Harris, directoarea Proiectului de Traducere al Observatorului cultural, este o romancieră şi eseistă care, în prezent, locuieşte la Bucureşti. Cel mai recent roman al sau este Diffidence (Spuyten Duyvil, 2004). A tradus în limba engleză atât basme româneşti, cât şi poezie şi ficţiune românească. Deţine doctoratul în literatura americană şi cea britanică acordat de Rutgers University din SUA. A publicat ficţiune, critică literară şi studii psihanalitice, dintre care Rădăcinile Artificiului. Un studiu asupra creativitâţii literare (Human Sciences Press, 1981) şi Doctorul cu un singur ochi. Originile psihologice ale operei lui Freud (Jason Aronson, 1984), ambele scrise împreună cu Jay Harris. Este co-redactor al ediţiei engleze online a Observatorului cultural. A publicat articole despre arta traducerii, printre care Observatorul stă de vorbă cu Michael Moore, Andrei Codrescu, Julian Semilian şi Carmen Firan şi Scurt ghid al literaturii române pentru publicul american. Împreună cu Constantin Virgil Bănescu a tradus în limba engleză o porţiune a romanului Iarna bărbaţilor / Winter of the Men de Ştefan Bănulescu care va fi publicat în numărul 1 al Proiectului de Traducere al Observatorului cultural. Această traducere a fost premiată de International Center for Writing and Translation at the University of California, Irvine 2007-2008. Printre proiectele actuale ale scriitoarei se numără traducerea romanului Corpuri de Iluminat / Dark Bodies al lui Stelian Tănase, cât şi compilarea unei antologii de literatură română contemporană pentru revista Absinthe din SUA, în seria intitulată New European Writing.

G.A.: Ne-am întâlnit în toamna lui 2004, la New York, în cafeneaua literară KGB, când am avut o lectură din romanul la care scriu, fragmentul publicat în antologia scoasă de Words Without Borders. Am aflat că eşti scriitoare. Tocmai aveau loc alegerile în SUA şi tu ai scris chiar un articol foarte critic la adresa lui Bush, pe care eu nu am mai apucat să îl public, erau ultimele mele luni de redactor-şef al revistei 22. Atunci mi-ai spus că te gândeai să vii cu soţul tău în România, nu am dat prea multă crezare pentru că pe atunci vedeam doar oameni plecând, nu venind în România. Dar tu ai venit, spune-mi cum s-au petrecut lucrurile încât o scriitoare new-yorkeză să devină scriitoare şi traducătoare în Bucureşti.
Jean Harris: Se întâmplă destul de des ca cei din afară să ne vadă într-un fel diferit decât ne vedem noi înşine. De pildă, new-yorkezii primesc mulţi musafiri din străinătate. Ei observă particularităţi ale americanilor care nu se potrivesc tot timpul cu felul în care noi ne vedem ori ne înţelegem. Sigur că facem eforturi mari să le explicăm cum suntem noi de fapt, dar, într-un fel, ce spun ei ne rămâne în minte. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi mie în cazul României. Am remarcat şi înţeles (măcar din exterior) toate aspectele negative despre care românii mi-au povestit. Dar am observat şi alte caracteristici şi variante pozitive totuşi, care m-au atras. În primul rând, era clar că România era în pragul modernizării (chiar şi cu cei câţiva escroci pe ici, pe colo) şi, ca o cultură în curs de dezvoltare, îţi oferă o viaţă plină de posibilităţi. Asta mi-a plăcut, mai ales fiindcă viaţa culturală a New York-ului decăzuse în perioada aceea.

În al doilea rând, mi s-a părut interesant să mă găsesc într-un mediu plin de contradicţii şi paradoxuri precum România. Ştii cum sunt scriitorii... Într-adevăr, când ne-am cunoscut prima oară la barul KGB (renumit pentru seri literare şi lansări de cărţi), abia mă întorsesem la New York dintr-o călătorie în România şi mă gândeam foarte serios cum ar fi să trăiesc în România.

Faptul că am devenit traducătoare în Bucureşti a fost o întâmplare. Când am venit aici, am încercat să învăţ limba, la fel ca orice imigrant. De altfel, asta fac şi acum, fiind sigură că va rămâne un proiect permanent, mai ales că viaţa şi frumuseţea limbii se regăsesc în expresiile ei suculente. În orice caz, la scurtă vreme după sosirea mea aici, am avut ideea să citesc câteva basme care mi-au plăcut şi am avut ideea să le traduc. În inocenţa mea, am arătat traducerile lui Radu Popa, scriitor şi prieten de-al meu din New York. Radu a fost încântat şi le-a trimis mai departe lui Andrei Codrescu. În fine, Andrei i-a povestit lui Julian Semilian, iar Julian mi-a scris întrebând dacă n-aş vrea să traduc romanul Corpuri de iluminat al lui Stelian Tănase. Aşa că am citit romanul şi, plăcându-mi foarte mult, am decis să mă apuc de treabă. Un fragment din aceasta traducere poate fi văzut chiar acum la Exquisite Corpse, revista online editata de Andrei Codrescu.

G.A.: Ai învăţat incredibil de repede româneşte, dar mai ales incredibil de repede ai devenit o prezenţă cunoscută în câmpul cultural bucureştean. Care este ambianţa ta de aici, cum ai intrat în cercurile culturale? Cum este mediul cultural românesc în raport cu cel pe care îl cunoşti?
J.H.: Trebuie să spun că am intrat în cercurile culturale prin intermediul prietenilor. Înainte de a veni în România, mergeam cu soţul meu foarte des la Centrul Cultural Român din New York. Pe-atunci, erau acolo numeroase evenimente interculturale, foarte interesante, cu scriitori din lumea întreagă. La Centrul Cultural ne-am împrietenit cu Carmen Firan, scriitoare şi impresar cultural, şi, graţie ei, ne-am întâlnit cu alţii, inclusiv cu dragul nostru prieten, care nu mai este printre noi, Petre Rado. Ceea ce este important de menţionat aici este că românii din State rămân în legătură cu viaţa literară de aici, din ţară. Prietenii mei români erau şi sunt foarte generoşi în a te prezenta celorlalţi şi astfel am făcut multe cunoştinţe "transatlantice", atât scriitori români, cât şi traducători din diverse alte ţări.

G.A.: Da, faci parte deja din echipa Observatorului, spune-mi care este partea din activitatea lui care îţi revine, pe care ai propus-o, pe care o realizezi?
J.H.: Acum lucrez la un proiect nou al Observatorului, the Observer Translation Project / Proiectul de Traducere al revistei Observator cultural. Proiectul există datorita generozităţii şi implicării lui Carmen Muşat. Ideea este de a prezenta literatura română în străinătate prin Internet. Vom avea un autor-pilot (ori doi, atunci când vom avea noroc să facem un număr dublu) în fiecare lună, tradus în şapte limbi: engleză, franceză, germană, italiană, olandeză, poloneză şi spaniolă. Vom pune pe site tot felul de materiale critice, biobibliografice, precum şi ecouri critice şi prezentări de istorie literară română, mai ales din istoria recentă ori contemporană. Fragmentele din autorii-pilot vor fi traduse în toate cele şapte limbi, precum şi articolele critice introductive. Vor exista, în plus, şi fragmente traduse într-o singură limbă ori în două sau trei, la opţiunea traducătorilor. În momentul de faţă, traducerea este foarte à la mode în Vest. Aşadar, cred că este un moment foarte potrivit pentru acest exerciţiu. Suntem mulţumiţi de încurajările pe care le-am primit din partea lui Words Without Borders, the Review of Contemporary Fiction, Context, Signandsight, The Exquisite Corpse, Absinthe şi Transcript.

G.A.: Cum îţi merge cu scrisul propriu?
J.H.: Am văzut multe de când trăiesc în România - intelectuali, ţărani, taximetrişti, politicieni, instalatori, o întreagă lume de personaje. Abia acum mă simt pregătită să scriu despre sau din experienţele mele. E posibil să mă fi românizat şi eu puţin de când sunt aici. Românii sunt cam fatalişti şi cred că am devenit puţin şi eu. Chiar ieri am descoperit că destinul este, de fapt, subiectul romanului la care lucrez acum.


Carmen Muşat: De noi depinde să ne facem cunoscuţi

G.A.: Cum v-a venit ideea Proiectului de Traducere al Observatorului cultural?
Carmen Muşat: Ideea de a promova literatura română în afara ţării o aveam, cred, de foarte multă vreme. Ea a prins însă contur tot mai ferm după vizita mea în Polonia, din septembrie 2005 - când, la invitaţia Institutului Cultural Polonez, am avut ocazia să văd cum fac polonezii acest lucru - şi după întâlnirea fastă cu Jean Harris, al cărei entuziasm pentru cultura noastră şi a cărei energie pentru finalizarea unui proiect sunt realmente contagioase. Am pornit întâi cu postarea pe site-ul Observatorului cultural a unor rezumate, în engleză şi în franceză, a principalelor articole din revistă. Apoi, dat fiind interesul lui Jean pentru operele scriitorilor români, din care ea traduce deja, m-am gândit că am putea încerca să formăm o echipă de traducători nativi, pentru mai multe limbi străine, care să traducă regulat fragmente din operele acestora, dar şi opinii critice, eseuri despre literatura română etc.

G.A.: Cum va arăta site-ul şi când va deveni funcţional?
C.M.: Iniţial am crezut că o structură de blog va fi suficientă pentru ceea ce ne doream. Am constatat ulterior că vrem, de fapt, mult mai mult decât atât, că ne dorim să realizăm o bază de date consistentă, iar blogul nu oferea facilităţile de care noi aveam nevoie. Am vorbit atunci cu echipa de la SoftHost, care a reconstruit site-ul revistei noastre, să realizeze un site funcţional, prietenos, uşor de accesat şi care să funcţioneze, în primul rând, ca o bază de date pentru toţi cei interesaţi să citească literatură română într-o limbă străină şi să afle informaţii despre scriitorii români. Site-ul nostru va fi destinat, în principal, editorilor, redactorilor, criticilor şi scriitorilor străini. Cu unii dintre aceştia avem deja contacte şi am stabilit parteneriate. Ceea ce mi s-a părut extraordinar a fost reacţia entuziastă cu care au întâmpinat proiectul nostru, dovadă că interesul pentru literatura română există în afară şi că de noi depinde să ne facem cunoscuţi. Cu ajutorul celor de la SoftHost - profesionişti impecabili, cărora le sunt recunoscătoare pentru modul în care au înţeles să se implice şi să ne susţină - sperăm ca peste o lună, adică la începutul lui septembrie, să devenim vizibili online.

G.A.: Ce rezultate aşteptaţi?
C.M.: Sper într-un dialog autentic cu partenerii noştri din exterior, sper ca, în acest mod, să oferim scriitorilor români şansa de a fi citiţi - în primul rând - de cei care, în afara ţării, au posibilitatea de a-i publica. Proiectul Observatorului cultural îşi propune să intermedieze difuzarea operelor literare româneşti în străinătate. Noi nu vom publica decât fragmente din aceste opere, astfel încât posibilii editori străini interesaţi de ceea ce vor citi pe site-ul nostru - care va conţine, în afara fragmentelor literare traduse şi eseuri critice, date biobibliografice, informaţii despre traducerile din literatura română apărute deja şi despre prezenţele scriitorilor noştri în lume, ecouri ale acestora etc. - să contacteze ulterior editurile româneşti care deţin drepturile de copyright, ICR-ul care are programe de finanţare a traducerilor şi, de ce nu, pe autorii înşişi. Repet, reacţiile pe care le-am primit până acum din partea partenerilor noştri din afară mă îndreptăţesc să fiu optimistă.

G.A.: Ce legătură există între revistă şi acest proiect şi cum vedeţi relaţia cu ICR?
C.M.: Legătura între Observator cultural şi acest proiect este una directă: susţinem proiectul de traduceri nu doar din punct de vedere logistic, ci ne implicăm şi în selectarea autorilor şi a operelor din care vor fi traduse fragmente. Evident, nu vom putea ieşi simultan cu toţi autorii pe care-i avem în vedere. Site-ul nostru va fi îmbogăţit permanent, va fi actualizat mereu, iar în afara autorilor-pilot - traduşi, adică, în toate cele şapte limbi, cu acelaşi fragment - vor exista, la propunerile traducătorilor, şi alte texte, şi alţi autori. Sperăm ca, în scurt timp, să putem oferi o bază de date din care să nu lipsească informaţiile necesare despre literatura română. Ne vom concentra atenţia asupra acelor autori care nu au beneficiat până acum de vreo traducere într-o limbă străină, deşi valoarea operei lor este incontestabilă (cum ar fi Mircea Horia Simionescu, Mircea Nedelciu, Ştefan Agopian, Răzvan Petrescu ş.a.), dar şi asupra autorilor din care s-a tradus relativ puţin (Gheorghe Crăciun, Stelian Tănase, Gabriela Adameşteanu, Florina Ilis etc.) şi, nu în ultimul rând, asupra autorilor tineri, care au debutat cu dreptul (Adrian Chivu este un astfel de exemplu).

Nu ne propunem să promovăm edituri, ci autori. Pentru că nu vrem să batem la uşi deschise deja, nu vom posta traduceri din cărţi deja publicate de editurile străine, dar vom menţiona în dreptul numelui fiecărui autor traducerile apărute (şi vom pune, desigur, copertele acestor cărţi). Nimic nu se poate face dintr-odată, totul este de făcut şi, în acest sens, cred că eforturile noastre trebuie să fie convergente. Criteriul nostru absolut este valoarea cărţii şi capacitatea acesteia de a stârni interesul publicului străin. Avem scriitori foarte buni - unii au avut şansa de a fi deja traduşi, alţii nu - şi cred că, dacă putem demara ceva în acest sens, atunci ar fi imoral să nu o facem.

Cred că iniţiativa ICR de a susţine traducerile din literatura română este extrem de importantă, iar rezultatele nu au întârziat să apară. De altfel, pe site-ul nostru va exista un link către Centrul Cărţii şi către proiectele ICR, pentru că mi se pare esenţial să susţinem ceea ce deja există şi să încercăm, pe cât posibil, să contribuim împreună la promovarea literaturii române. Nu ne propunem să luăm noi totul de la capăt şi nici să ne asumăm priorităţi sau merite absolute. Sunt foarte multe lucruri pe care le putem face împreună, colaborând cu toate instituţiile interesate să promoveze valori, şi nu doar interese de grup. ICR a dovedit, în ultimii trei ani, că este o astfel de instituţie, are proiecte de anvergură şi logistica necesară pentru a le duce la bun sfârşit. Nu ne propunem să facem concurenţă acestor proiecte, ci să contribuim, cu mijloacele noastre, la difuzarea literaturii române în afara ţării.


Florin Bican: Traducerea este forma perfectă de lectură

N. 29 martie 1956, Bucureşti • Universitatea Bucureşti, Facultatea de limbi şi literaturi străine, Secţia engleză-rusă, absolvită cu licenţa: The Expressive Recurrence of Water in the Works of James Joyce (1976-î80) • profesor de limba rusă la Şcoala Generală Mihăileşti, Giurgiu (1980-î83); traducător, organizator cursuri de limba engleză la Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Gospodărirea Apelor (1983-î90); secretar pentru probleme de presă şi relaţii internaţionale la Uniunea Scriitorilor din România (1990-î93); secretar literar, Teatrul de Comedie, Bucureşti (1991-î92); conferinţe susţinute ca invitat al Universităţii din Augsburg (1992); invitat al United States Information Agency pentru a vizita diverse universităţi şi instituţii culturale din Statele Unite şi pentru o serie de întâlniri cu scriitori americani (1993); asistent, Catedra de limba engleză, Universitatea Bucureşti (1993-î95) • din 1995, stabilit în Germania, Augsburg: profesor de limba română pentru specialiştii trupelor americane staţionate în Augsburg (1996); profesor de limba engleză la Kolping Akademie şi Volkshochschule, Augsburg, Bayrische Aussenhandelakademie, München (196-2001); profesor de engleză la Rudolf-Steiner-Schule Gröbenzell, München (2001-2005); coordonatorul programului ICR pentru pregătirea tinerilor traducători străini în vederea traducerii scriitorilor români în limbi străine (2006-2008) •

Traduceri din limba engleză în limba română: Proză: Angela Lambert, Love among the single classes (roman). Poezie: Lewis Carroll, The Hunting of The Snark, Jon Silkin, John Betjeman, Robert Frost etc. • Traduceri din limba română în limba engleză: Description of a struggle (antologie de proză est-europeană, Picador/Vintage, 1994): Mircea Cărtărescu, Ştefan Agopian, George Cuşnarencu; poezie română contemporană pentru publicaţii din Marea Britanie şi Statele Unite (Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Ştefan Augustin Doinaş, Mariana Marin, Florin Iaru); poezie, proză, eseuri pentru revistele Institutului Cultural Român, The Golden Bough şi Plural (Dimitrie Cantemir, Ioan Budai-Deleanu, Anton Pann, George Bacovia, Tudor Arghezi, George Topârceanu, Miron Radu Paraschivescu, Leonid Dimov, Ion Barbu, Gellu Naum, Virgil Mazilescu, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Slavici, Marin Preda, George Călinescu, Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Bedros Horasangian, Daniel Bănulescu, Ştefan Agopian, Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici etc.) Traducerea în engleză a versurilor alchimice ale lui Alexander von Bernus; a Cărţii cu Apolodor de Gellu Naum, a unor fragmente din romanul Băiuţeii de Filip şi Matei Florian şi din Născut în URSS de Vasile Ernu • A mai publicat articole şi eseuri pe teme cultural-politice în periodice româneşti, britanice şi americane (Dilema Veche, 22, The Spectator, The National Review, Index on Censorship, Scotland on Sunday etc.) şi volumul Cântice mârlăneşti, 2007, Editura Humanitas.

G.A.: În doi ani de când eşti aici, ai devenit un nume reper pentru programele de susţinere a culturii române în străinătate. Ai venit, din câte ştiu, ca să organizezi bursele şi cursurile de traducători. Spune-mi te rog cum s-au petrecut lucrurile, de ce era nevoie de aceste programe şi cât de greu a fost să le demarezi.
Florin Bican: Cei doi ani se vor face trei peste câteva luni. Privind în urmă cu onestitate, pot doar să constat că lucrurile s-au petrecut aşa cum au vrut ele - iar dacă au ieşit bine, este o dovadă că sosise momentul ca aceste programe să fie demarate. S-a manifestat aici fenomenul cunoscut în limba engleză sub numele de serendipity. În limba română nu există un cuvânt echivalent, dar profit de ocazie să-l introduc: serendipitate... Este vorba de jocul unor factori disparaţi care se conjugă aleator pentru a genera efecte pozitive în situaţii de obicei critice. Statistic vorbind, situaţia traducerilor din literatura română era critică, iar programele Institutului Cultural Român au făcut spectaculos de mult pentru a remedia situaţia. Acest gen de programe pentru traducerea literaturii române în străinătate sunt necesare pentru că încă nu s-au inventat traducători-roboţi care să poată face faţă onorabil unei traduceri de rutină, darămite unei traduceri literare. O altă posibilitate de a ne propaga literatura ar fi fost predarea masivă a limbii române în străinătate până când un procent suficient de mare al populaţiei de acolo ar fi cunoscut-o suficient de bine pentru a citi şi aprecia literatura română în original. Un atare demers ar fi ridicat însă insurmontabile probleme de ordin logistic. Aşa că ne-am gândit să inoculăm literatura română în doze mici unor subiecţi selecţionaţi ad-hoc şi să lăsăm serendipitatea să se manifeste.

Un asemenea proiect prezintă avantajul de a fi realizabil într-o măsură mult mai mare decât roboţii-traducători şi campania lingvistică despre care vorbeam mai devreme. S-a dat aşadar sfoară-n ţară - sfori în ţări, mai exact - pentru atragerea unor viitori traducători, purtători şi diseminatori de literatură română chiar din ţările private de această literatură. Mi s-a părut totdeauna ciudat că cei care deplâng primii faptul că literatura română nu este tradusă în străinătate par a fi tocmai cei care ar putea-o citi la fel de bine şi în original. N-am auzit astfel de plângeri venind din partea unor potenţiali beneficiari mondiali ai unor traduceri din literatura română. M-am întrebat chiar de ce să fie tradusă literatura română în alte limbi, dacă acolo nimeni nu plânge după ea. Singurul motiv obiectiv-respectabil mi se pare cel invocat de către George Mallory pentru ascensiunea Everestului - pentru că există. Iar literatura română, fie că-i tradusă sau nu, există - şi încă bine.

Iată de ce iniţiativa Institutului Cultural Român de a oferi unor traducători din alte spaţii lingvistice şansa de a se forma şi de a lucra în spaţiul care a generat şi generează literatura română mi se pare de două ori generoasă: o dată faţă de traducătorii în cauză şi publicul lor ţintă căruia îi facilitează accesul la o literatură care altfel i s-ar refuza, şi o dată faţă de mult şi pe nedrept marginalizata literatură română, care capătă astfel posibilitatea să se definească într-un context mai amplu, ca să nu zic global. Ceea ce nu înseamnă că traducerea validează opera şi nici că fluenţa traducătorului în limba-ţintă validează automat traducerea. Dacă valoarea nu există din start, traducerea nu i-o poate conferi, deşi teoretic opera tradusă poate fi superioară originalului. Mă îndoiesc însă că s-a născut, sau se va naşte, traducătorul care să facă bici din opera poetică a lui A. Toma.

G.A.: Ce diferenţă este între bursele junior şi senior? Cui se adresează?
F.B.: Bursele ICR pentru traducători se adresează atât traducătorilor profesionişti, cât şi celor în formare. Statutul de profesionist presupune publicarea anterioară a unor traduceri din literatura română sau un contract încheiat în acest sens cu o editură străină. Beneficiarii acestui tip de burse au astfel posibilitatea să lucreze liniştiţi şi să se documenteze la faţa locului, dacă traducerea ridică probleme de documetare. Ca să nu mai vorbim de posibilitatea de a consulta direct autorul... La această secţiune se oferă anual şapte burse, solicitantul putând să opteze pentru o perioadă de o lună sau două.

Traducătorii în formare vin în două serii de câte zece bursieri pentru o perioadă care începând din acest an s-a redus de la trei la două luni: mai - iunie şi octombrie - noiembrie. În acest timp ei locuiesc într-un fel de cantonament la Complexul Mogoşoaia, unde au loc o mare parte dintre cursurile care li se oferă, precum şi întâlnirile cu scriitorii discutaţi. Cursurile constau dintr-o serie de discuţii cu caracter introductiv pe marginea teoriei şi practicii traducerii, însoţite de sesiuni de analiză de text în vederea traducerii. Pe măsură ce bursierii se fixează asupra unui text şi se angajează în traducerea lui efectivă - fie ca exerciţiu, fie ca preambul al unui proiect concret - mă întâlnesc cu ei pentru consultaţii individuale care uneori se pot prelungi pe parcursul câtorva ore. Între timp, ceilalţi citesc sau lucrează pe cont propriu, discută, se plimbă prin parcul palatului sau ies pe teren pentru a contacta populaţia locală din Mogoşoaia - o experienţă cel mai adesea benefică din punct de vedere uman şi lingvistic. Ceea ce nu înseamnă că stăm tot timpul la Mogoşoaia. Un microbuz pus la dispoziţie de către ICR ne asigură zilnic transportul la Bucureşti, unde bursierii au acces la viaţa culturală şi mondenă a Capitalei - deşi unii, animaţi de un simţ antropologic mai intens, preferă discoteca din Dârza.

Literatura română este abordată sincronic în cadrul unor cursuri ţinute de Luminiţa Marcu şi Paul Cernat. La aceste cursuri autorii prezentaţi sunt plasaţi în contextul general al literaturii române, dar se discută în principal autori cu care bursierii se pot întâlni şi dezvolta relaţii personale. Acest gen de relaţii s-au dovedit inestimabile pentru o traducere optimă. În plus, traducătorii în formare se întâlnesc cu editori, frecventează cursuri de literatură română la Universitate, colaborează cu catedrele facultăţilor unde se predau limbile din ţările lor, merg la muzee, spectacole, expoziţii, restaurante, discoteci, chefuri... Au fost cazuri când traducători care ar fi putut veni ca profesionişti au preferat să se integreze unei serii de traducători în formare, pentru a beneficia de contactele care se facilitează astfel, dar şi de atmosfera de tabără. Au fost şi situaţii în care foşti traducători în formare au revenit ca profesionişti - de exemplu traducătorul polonez Szymon Wcisło, care a primit în această primăvară o bursă de profesionist pentru a termina traducerea romanelor Degete mici de Filip Florian şi Băiuţeii de Filip Florian şi Matei Florian, la care a început să lucreze în toamna lui 2006, când a venit ca traducător în formare. Ambele romane urmează să fie publicate în Polonia înainte de sfârşitul acestui an.

O conjunctură favorabilă a fost anul acesta şi prezenţa aproape simultană la Mogoşoaia a trei traducători profesionişti - în afară de Szymon Wcisło, s-au aflat acolo Gerhardt Csejka (Germania), recent distins pentru traducerea primului volum al Orbitorului lui Cărtărescu cu prestigiosul premiu al fundaţiei Nordrhein Westfallen, şi Patrick Camiller (Marea Britanie), care printre cele aproximativ optzeci de cărţi traduse - nu toate din limba română - semnează şi mult elogiatele traduceri ale Jurnalului lui Mihail Sebastian şi ale unor romane de Dumitru Ţepeneag. Stagiul petrecut la Mogoşoaia de aceşti traducători de marcă a coincis cu prezenţa acolo a grupei de traducători în formare, prilej cu care profesioniştii au contribuit sistematic la iniţierea novicilor, punându-se astfel şi bazele unor colaborări viitoare. O sesiune de burse nu se termină odată cu plecarea bursierilor pe la casele lor. Atât autorii cu care lucrează, cât şi foştii lor profesori menţin legătura cu ei pe Internet. La rândul meu îmi continui şi eu sesiunile de consultaţii cu foştii bursieri tot pe această cale - activitate care ia amploare de la o serie la alta. Şi nu puţini au fost bursierii care au revenit pe cont propriu în România în legătură cu traducerile la care lucrează.

G.A.: Care au fost dificultăţile? Dar reuşitele?
F.B.: Înainte chiar de rezultatele concretizate în cărţi traduse şi publicate în străinătate, aş spune că marea reuşită a programului ICR de burse pentru traducători este reţeaua de relaţii interpersonale stabilite, o reţea în continuă expansiune, care tinde să devină o foarte eficientă maşină de promovare a literaturii române în străinătate. Această reţea reprezintă şi un excelent teren pe care să se poată manifesta serendipitatea - doar aşa se poate explica faptul că prin cei aproximativ patruzeci de bursieri în formare veniţi în ultimii doi ani sunt în curs de traducere şi publicare aproximativ treizeci de titluri, în afara apariţiilor în periodice. Iar numărul lor este în creştere. E de aşteptat ca pe baza apariţiilor să urmeze noi solicitări.

Sper să identificăm şi să formăm în continuare traducători care să facă faţă acestor solicitări, precum şi solicitărilor din spaţii lingvistice încă neabordate. Aş introduce aici un exemplu de reuşită: Ileana Pop din Italia, sosită ca traducător în formare în seria de bursieri din această primăvară, a venit chitită să traducă în italiană cartea Lilianei Corobca, Un an în paradis. După ce, în timpul stagiului, a convins mai toată grupa s-o citească şi să traducă fragmente din ea, a reuşit să convingă şi o editură italiană, cu ai cărei reprezentanţi s-a întâlnit la Bookfest, să o publice. Aceeaşi editură şi-a exprimat interesul faţă de alţi doisprezece autori recomandaţi de Ileana, care face şi oficii de agent literar voluntar în Italia şi Spania.

Bineînţeles că reuşitele actuale nu pot fi atribuite exclusiv traducătorilor. La nivelul ICR funcţionează deja nişte sinergii prin intermediul celorlalte programe care promovează literatura română în străinătate: Translation and Publication Support, 20 Authors, Publishing Romania. Institutele culturale române din străinătate contribuie substanţial prin personalul lor la promovarea literaturii române. Participarea ICR la târgurile internaţionale de carte este de asemenea un instrument redutabil de promovare. Nu mă pot abţine să nu remarc că traducătorii noştri în formare sunt implicaţi activ şi entuziast în toate aceste activităţi. E drept că asemenea activităţi necesită o finanţare consistentă, iar dispariţia sau chiar diminuarea fondurilor alocate derulării lor ar avea efecte catastrofale, anulând dintr-o lovitură credibilitatea de care am ajuns să ne bucurăm. Dar prefer să nu mă gândesc la asta.

G.A.: Cum găseşti România după 2 ani de stat aici? Ce ai văzut? Ce mai vrei să vezi?
F.B.: Nu am lipsit din ţară decât vreo 15 ani, pe parcursul cărora am revenit suficient de des ca să pot ţine pasul cu transformările care, indiscutabil, au avut loc. România pare ireversibil racordată la un circuit internaţional al valorilor, pe care îl îmbogăţeşte cu o identitate proprie. Faptul că suntem încă la începutul afirmării generează un zel care uneori tinde să scape de sub control. Dar preocuparea de a arăta lumii de ce suntem în stare nu este neapărat un lucru rău. Am tot văzut prin ziarele pe care le citesc pasagerii metroului bucureştean - eu unul sunt alergic la presă de când ne puneau în armată s-o citim cu forţa - titluri care semnalează triumfal cazuri de poziţionare a României în conştiinţa mondială. Se consemnează acolo cu mândrie performanţele unor oameni - o dată era vorba şi de nişte cai - din România, care - citez din memorie - au uimit, înspăimântat, înnebunit, impresionat, emoţionat, cutremurat zone neromâneşti - Europa, Occidentul, Canada, America. Ei bine, aş vrea să văd într-o zi acolo un titlu care să anunţe cu litere mari, dar mari de tot, că un scriitor sau o scriitoare din România a uimit, înspăimântat, înnebunit, impresionat, emoţionat, cutremurat restul lumii...

G.A.: Din câte s-a anunţat, tocmai te-ai ocupat de o întâlnire cu o agenţie din Turcia. Cum au decurs lucrurile, ce rezultate aştepţi?
F.B.: Întâlnirea din Turcia a fost organizată de către ICR Istanbul la sugestia şi cu ajutorul doamnei Nermin Mollaoğlu, directoarea agenţiei literare Kalem. Domnul profesor doctor Mihai Maxim, directorul ICR Istanbul, şi doamna Magda Crăciun, coordonator de proiect, care se ocupă de promovarea literaturii române în zonă, au pregătit împreună cu doamna Mollaoğlu un workshop de traduceri literare combinat cu o serie de vizite la edituri reprezentative din Istanbul. A devenit evident că în Turcia există interesul de a cunoaşte şi de a consuma literatura română. În plus, există şi potenţialii traducători, formaţi sau în curs de formare, chiar dacă româna nu este obiect de studiu în universităţile de acolo. Meritul este al minorităţii turce din România... Cei cu care am discutat a primit eşantioane de literatură română traduse în engleză şi aşteaptă în continuare materiale similare traduse în limbi de circulaţie sau în turcă, deşi ar prefera să pornească de la un produs finit în engleză, franceză sau germană atunci când iau o decizie editorială. Până una-alta, aştept ca cel puţin două traducătoare în limba turcă să vină în această toamnă la Bucureşti ca bursiere ale programului ICR pentru traducători în formare. Văzând cât de coordonat lucrează acolo traducătorii, editorii, agenţii literari şi ICR Istanbul, sper ca serendipitatea să se manifeste cât de curând şi în forţă...

Alte implicări în activitatea ICR. Fundaţiile partenere (cea a lui Mircea Dinescu). Implicările sunt în multe cazuri spontane. Doamna Doina Mândru, directorul Complexului Palatele Brâncoveneşti, ne asigură, de exemplu, în cadrul unui parteneriat cu ICR, cazarea gratuită la Mogoşoaia şi accesul nelimitat la sălile de curs de acolo. Iar începând cu seria din această primăvară, bursierii beneficiază şi de masă gratuită - mic dejun şi cină -, ca expresie pură a simpatiei de care se bucură acest program. Parteneriatul cu Fundaţia pentru Poezie Mircea Dinescu a fost şi el rezultatul unei simpatii spontane. Mircea Dinescu ne pune la dispoziţie conacul său de la Cetate, unde ne retragem cam o săptămână să lucrăm la traduceri, să disecăm câte un scriitor pe care îl luăm cu noi la pachet, în volum şi în trup, şi să ne bucurăm de răsfăţul gastronomic şi nu numai, oferit de poetul-agricultor, cum se prezintă Mircea Dinescu bursierilor. Există şi parteneriate conturate mai difuz, ca de pildă cel cu Muzeul Ţăranului Român. Vizitele acolo s-au soldat pe parcursul mai multor serii cu apropierea de angajaţii muzeului, scriitorii Călin Torsan şi Cosmin Manolache, cu care serii succesive de bursieri s-au împrietenit şi continuă să păstreze legătura, unii dintre ei contribuind chiar la Caietele publicate de MŢR. Nu ştiu dacă aici s-ar putea vorbi de un parteneriat, dar bursierii noştri sunt invitaţi constanţi ai postului de radio România Cultural. Editurile Polirom şi Humanitas s-au implicat la rândul lor în acest program, furnizându-le bursierilor cărţi gratuite. Şi tare m-aş bucura să văd şi alte edituri procedând la fel - bursierii îşi cumpără cărţi ca disperaţii şi bursele lor sunt totuşi limitate... Mai există un fel de parteneriat, neoficial, pe care n-aş vrea să-l omit: restaurantul zis "Măcelărie" din Mogoşoaia, frecventat asiduu de bursierii nevegetarieni. Unii dintre ei, chiar şi când revin în România doar pentru câ­teva zile, nu ratează o vizită la Măcelărie.

G.A.: Ce s-ar mai putea face? Fondurile sunt suficiente?
F.B.: Sunt, fără îndoială, lucruri care ar mai trebui făcute. Dar necesitatea lor devine evidentă pe măsură ce avansează programul şi depinde foarte mult de structura fiecărei grupe. Dacă ne păstrăm deschiderea şi flexibilitatea - şi dacă fondurile se vor alinia la provocările cu care ne confruntăm, iar legislaţia în baza căreia funcţionează ICR nu va frâna acest proces -, sunt sigur că vom putea face tot ce trebuie făcut pentru ca acest program să atingă o productivitate maximă. Programul trebuie lăsat, stimulat chiar, să se dezvolte. Aceasta ar putea presupune la un moment dat fonduri suplimentare. Mă gândesc la facilitarea revenirii foştilor bursieri în România şi în afara stagiilor de burse prevăzute, pentru proiecte de traducere individuale care nu se încadrează în programele existente, dar şi pentru workshop-uri la care să se întâlnească cu colegii lor din alte serii, pentru a avea schimburi de opinii, care până acum s-au dovedit foarte productive în elaborarea unor strategii de promovare.

G.A.: Tu însuţi eşti un traducător excelent. Povesteşte experienţa ta anterioară ICR şi proiectele actuale, sper să mai ai timp pentru ele.
F.B.: Faptul că sunt traducător - îţi mulţumesc pentru acordarea calificativului "excelent" - se datorează unui instinct care, sincer să fiu, nu ştiu cum s-a declanşat. În mod ciudat, acest instinct se manifestă mai degrabă vis-à-vis de textele în limba română, pe care simt o pornire necontrolabilă de a le traduce în engleză - indiferent de text. Până şi la Cetate, ascultând un taraf de lăutari, m-am surprins încercând să găsesc un echivalent englez convingător pentru versurile lor. Traducerea instinctivă în engleză este boală veche la mine - datează cam de pe vremea când am început să visez în engleză, asta se întâmpla pe la sfârşitul liceului... Sper că traducerile mele au mai evoluat între timp, deşi totdeauna au fost ca mesajele lansate de naufragiaţi în sticle. Nu aveau un "adrisant" precis. Dar am descoperit cu această ocazie că traducerea este forma perfectă de lectură şi, până în ziua de azi, chiar dacă nu aştern nimic pe hârtie, abordez tot ceea ce citesc ca pe un text de tradus. Am colaborat cu patimă la publicaţiile ICR The Golden Bough şi Plural, cu traduceri în engleză de la Ioan Budai Deleanu la Leonid Dimov, de la Cantemir şi Creangă la Cărtărescu şi Călin Torsan. În 1993 mi-au apărut primele traduceri din literatura română în antologia Description of a Struggle, publicată de editurile Picador (Marea Britanie) şi Vintage (Statele Unite). Pentru traducerile în limba română mă simt atras de textele imposibile, cum ar fi Lewis Carroll, The Hunting of the Snark, sau T.S. Eliot, Old Possumîs Book of Practical Cats.

Trecând la proiecte, am terminat traducerea Cărţii cu Apolodor a lui Gellu Naum şi caut o editură interesată... Dar proiectele sunt o temă la care nici nu îndrăznesc să mă gândesc, pentru că mă deprimă din cauza lipsei de timp. Lucrez la traducerea Ţiganiadei lui Budai Deleanu şi la Cânticele ţigăneşti ale lui Miron Radu Paraschivescu. Editura Dalkey Archives din Statele Unite m-a acceptat ca traducător cu statut de vorbitor nativ. Sper să-mi apară la ei traducerea prozelor scurte ale lui Lucian Dan Teodorovici. Împreună cu Jean Harris am început să lucrăm la traducerea Derapajului lui Ion Manolescu, tot pentru Dalkey Archives. Tot cu ea voi lucra la traducerea prozei lui Ştefan Bănulescu din volumul Iarna bărbaţilor. Şi proiecte aş mai avea, dar mă tem că s-o-nsera... Cum spuneam, din cauza contracţiei timpului, simpla lor enumerare mă indispune. Parafrazându-l pe poet, mai că-mi vine să zic ah, de ce n-am zece vieţi, să te traduc, literatură... De aceea, ca să m-asigur că literatura va fi cât de cât tradusă, prefer să ajut la mobilizarea şi instruirea unor trupe de traducători.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer