Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

40 de ani de turnătorie - un regizor despre propria colaborare cu Securitatea


Iulia Popovici, un interviu cu Cornel Todea

05.09.2008
Ziua, august 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
E regizor, director al Teatrului "Ion Creangă" din Bucureşti şi fost vicepreşedinte al Uniunii Teatrale din România. Are "origini burgheze" şi timp de 60 de ani şi-a ascuns legătura cu Securitatea, cu care a colaborat din şcoală şi până la căderea comunismului, care i-a "dat voie" să lucreze în Televiziune, să facă spectacole omagiale pe stadioane şi teatru TV în studio.

Iulia Popovici: Când v-aţi întâlnit prima dată cu Securitatea?
Cornel Todea: La 14 ani. Relaţia mea cu Securitatea a început în 1950. Aveam 14 ani, când la noi acasă a venit un ofiţer, cu un caiet al meu în care scrisesem pe o pagină întreagă că vreau să moară comunismul şi cei care l-au produs, încheind cu o formulare, "Cu Dumnezeu La Treabă", iniţialele numelui meu - Cornel Dan Lucian Todea. Pentru ofiţerul de Securitate, asta era proba că sunt un duşman educat de părinţii mei în spirit legionar. Asta se sancţiona cu închisoarea. Nu a mea, pentru că eram mic, ci a părinţilor mei. Am încercat, inutil, să explic că nu era vorba despre un manifest, ci doar despre manifestarea indignării mele, în propriul meu caiet, faţă de aroganţa unui nou coleg de şcoală. Inflexibil, la capătul unui drum de ameninţări, securistul mi-a explicat că îmi poate oferi şansa ca părinţii mei să nu fie arestaţi: trebuia să semnez un angajament, pe care să nu îl mărturisesc nimănui, că voi scrie nişte compuneri despre modul în care se comportă profesorii mei de română şi de germană. Soluţia mi s-a părut salvatoare. Am semnat fără ezitare şi la câteva clipe după ce a plecat, le-am relatat părinţilor toată istoria. Părinţii mei, care au înţeles exact despre ce este vorba, au hotărât să mergem acasă la cei doi profesori, să le spunem ce mi s-a întâmplat şi să-i rugăm să formuleze ei "compunerile" - note informative, pe care urma să le predau celui de la securitate. Ceea ce am şi făcut. Aşa a debutat "colaborarea" mea cu Securitatea.

I.P.: În 1952 aţi intrat la închisoare.
C.T.: La 16 ani, am fost arestat în curtea casei şi cercetat pentru apartenenţa la o organizaţie contrarevoluţionară a unor colegi, organizaţie din care nu am făcut parte şi de a cărei existenţă am aflat în timpul interogatoriilor. Nu eu ii trădasem. După 7 luni sunt eliberat împreună cu alţi colegi. Mi se pun în vedere două lucruri: faptul că nu am voie să povestesc nimănui despre episodul "închisoare" şi faptul că va trebui să dau informaţii despre colegi şi profesori din şcoală.

Am încercat sa mă salvez. Nu m-am întors la liceu: m-am făcut muncitor pe un şantier de forări de puţuri. Am forat la Palatul Telefoanelor, pe urmă în Vitan, mai târziu am devenit manipulant de materiale şi mi-am terminat liceul la fără frecvenţă.

I.P.: Cum aţi ajuns să faceţi teatru?
C.T.: Se reluase concursul la IATC la regie de teatru. Erau trei locuri. Am avut noroc, în final s-au suplimentat locurile (la nouă) şi m-am trezit admis. în dosar eram înscris ca muncitor cu părinţi pensionari, ceea ce atunci era şi adevărat. Tatăl meu condusese Casa Asigurărilor Sociale, fiind unul dintre fondatorii sistemului de asigurări sociale. "Comprimat", terminase cariera contabil la Căzăneşti. Mama era farmacistă. Pensionari la momentul dat.

I.P.: Şi i-aţi păcălit?
C.T.: Am crezut. N-a trecut mult şi Securitatea, a reapărut în viaţa mea să mă întrebe ce-i cu dosarul ăla. Urma exmatricularea mea. Am rămas în facultate, cedând din nou. Liniştea mea este data de faptul că nu există nici un coleg care să fi pătimit ceva din cauza asta.

I.P.: Dar notele vi le solicitau ei sau le dădeaţi din proprie iniţiativă?
C.T.: Numai la solicitarea lor. De-a lungul vieţii mele au apărut o serie de accidente care determinau reapariţia Securităţii în formele ei active. Aveam rude în străinătate, am făcut o pasiune pentru o franţuzoaică, a fugit fratele meu în Franţa (în anii '70), veneau felurite turnătorii la adresa mea, la care trebuia să răspund.

I.P.: Ce s-a întâmplat când v-a plecat fratele?
C.T.: Am fost chemaţi la miliţie şi ni s-a spus nu să-i cerem să se întoarcă, ci să tacă. Formal i-am spus, dar el a continuat să vorbească la Europa Liberă. Şi recunosc că i-am reproşat-o; mie asta-mi făcea viaţa grea aici.

I.P.: Din şcoală aţi ajuns direct în TVR?
C.T.: După facultate, mi s-a propus să mă duc la televiziune, dar din cauza dosarului meu de cadre nu s-a putut. Am rămas asistent la şcoală, iar doi ani mai târziu iar mi s-a pus în discuţie angajarea la televiziune. Erau vremuri mai destinse, mi s-a acceptat dosarul cu părinţi "pensionari". Am ajuns în elita realizatorilor TV, la un moment dat şef al regizorilor şi ulterior director la producţia de film.

I.P.: Dar nu credeţi că asta a fost posibil cu acceptul Securităţii?
C.T.: Nu ştiu dacă erau consultaţi, dar ştiu sigur că ar fi putut să se opună.

I.P.: Ei, Securitatea, vă acceptaseră totuşi.
C.T.: Da, ar fi putut spune că sunt un duşman al poporului, de origine burgheză.

I.P.: Securitatea v-a permis să faceţi nişte lucruri.
C.T.: Să-mi fac meseria. Vina asta o am, am vrut să exist. Nu am avut curajul fraţilor şi al prietenilor mei de a pleca şi de a începe o viaţă nouă în altă ţară. Iubeam meseria pe care o făceam, regia de televiziune. Nu Securitatea mă ajuta să o practic. Nu Securitatea mi-a făcut spectacolele. Spaima mea era ca Securitatea să nu mă împiedice.

I.P.: E adevărat că nimeni n-ar fi putut face o carieră în România fără acordul Securităţii?
C.T.: Nu e adevărat. Se putea, cu condiţia să nu ai ghinioanele şi trecutul meu nefericit. Dacă spaimele mele nu ar fi început la 14 ani, poate că altul ar fi fost destinul meu.

I.P.: Ştiţi că în introducerea la cartea cu dosarul lui de Securitate, N.C. Munteanu vă descrie pe dvs. ca unul dintre turnătorii lui din TVR?
C.T.: N-am ştiut. În viaţa mea, poate două note mi s-au cerut despre el, iar una era despre intenţia lui de a pleca din România.

I.P.: Ce scriaţi în acele note?
C.T.: De cele mai multe ori, chestii anodine sau deja cunoscute. Dar care "turnător" spune altfel? Existenţa Securităţii în viaţa mea este un episod care, copil fiind, mi-a sădit o profundă teama fizică şi psihică, mi-a timorat şi amputat adolescenţa, mi-a maculat maturitatea. Am turnat pentru că nu am avut forţa să rezist. Copil fiind m-am visat erou, plin de curaj, drept, justiţiar, model fiind părinţii mei. Visul meu a eşuat. Astăzi este greu să îmi explic spaimele, laşităţile, compromisurile, schizoidia existenţei mele.

I.P.: De ce n-aţi mărturisit după Revoluţie?
C.T.: Momentul '89 a fost pentru mine un moment de imensă bucurie, dublat însă şi de o nesfârşită tristeţe. Tristeţea pentru că momentul în care visele mele de libertate se realizează vine după un lanţ de compromisuri grave făcute de mine, care îmi interzic să particip la această viaţă nouă. Am demisionat atunci din postul de director al Teatrului Creangă. Când mi s-a propus să intru în politică sau mi s-a oferit accesul la unele demnităţi care presupuneau să nu fi colaborat cu Securitatea, am declinat ofertele, explicând motivul refuzului: "colaborarea" din timpul dictaturii.

Trecut de jumătatea vieţii, mi-am reluat drumul de la zero. M-am reangajat regizor la TVR. După un timp, directorul numit în locul meu la conducerea teatrului a demisionat. La rugămintea foştilor mei colegi, am dat concurs pe postul rămas vacant şi l-am obţinut. Din acea clipă am încercat să fac, împreună cu întreaga echipă a teatrului, tot ce am considerat că este mai bine pentru a da strălucire acestei instituţii, în condiţiile libertăţii.

Am traversat toate perioadele de întuneric ale vieţii mele fără a implica pe nimeni, nici măcar pe cei mai apropiaţi, în spaimele mele, în sila mea de mine, în nevoia mea de ajutor.

Fac această mărturisire astăzi. Socotesc turnătoria abjectă. Vreau să-mi cer iertare faţă de toţi cei care au apărut vreodată în notele mele, cu convingerea că nimeni n-a avut de suferit.

O fac şi pentru a exprima respectul şi admiraţia mea celor care nu au făcut nici o concesie şi au plătit curajul lor cu suferinţe cu mult mai mari decât ale mele. Regret enorm că nu am fost în stare să le imit exemplul. "Colaborator" silit am încercat să nu fac nici un rău nimănui.

Ca om am încercat să fac tot binele care mi-a stat în putere. Ca artist am încercat să mă salvez.

I.P.: O să plecaţi de la Teatrul Creangă?
C.T.: Da. Demisia de onoare mi-am dat-o în '90. Acum...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer