Pe cînd secera şi ciocanul pe un fund de porc-puşculiţă?

Despre nemeritatul, artificialul scandal politic provocat de deja celebrul "ponei cu zvastică" s-a spus, în imediat, aproape totul, iar cei care au avut dreptate sînt, evident, cei care au apărat libertatea, fie şi insignifiantă, a artei. Nu credeam că-mi va mai fi dat vreodată să asist la necesitatea convocării atîtor evidenţe, a atîtor banalităţi, pe care numai prostia agresivă şi orbirea infantil interesată a unora pot s-o provoace.

Nu-mi pot închipui cum Adrian Păunescu, preşedintele Comisiei de cultură etc. din Senat, cel care acum se antepronunţa afirmînd răspicat că "ICR trebuie supus oprobriului public", nu realizează măcar în registrul nostalgiei analogia (imperfectă, desigur, ca toate analogiile) dintre situaţia de faţă şi ceea ce făcea şi încuraja el însuşi mai la tinereţe: prin ce erau mai nobile şi mai demne productele Cenaclului Flacăra? Prin invocarea numelui Conducătorului Iubit? Dar şi actuala expoziţie de la New York tot sub patronajul, fie şi indirect, soft, democratic, al altui Conducător Iubit se află. Să fie, atunci, cumva, prin tematică sau prin stil?

De fapt, ca să spunem fără nuanţe inutile lucrurilor pe nume, şi muzica folk patriotică de pe vremuri, şi arta trash de azi, exemplificată de "poneiul cu zvastică", aveau la rădăcină aceeaşi influenţă exemplară a artei americane, din două momente diferite cronologic ale acesteia, dar care fac parte dintr-o aceeaşi evoluţie organică a artei actuale, care, într-o ţară a unei super-puteri precum America, nu poate "îmbrăca" decît forme exacerbate (în plus sau în minus, şi nu neapărat la iniţiativa artiştilor înşişi). Şi folk-ul tot artă de stradă era.

Şi pun pariu că, în România, nimeni nu s-ar fi indignat dacă pe crupa poneiului apărea secera şi ciocanul. Ar fi apărut, probabil, proteste adevărate tocmai în Statele Unite, unde lumea artistică şi intelectuală este mai degrabă de stînga.

În paranteză fie spus, ne-am putea gîndi că foştii cîntăreţi ai lumilor comuniste şi-ar putea găsi, astăzi, un loc, s-ar putea recicla în cadrul marilor mişcări pacifiste şi altermondialiste. N-ar fi, însă, decît un gînd ironic sau ignorant, deoarece aceste mari mişcări mondiale de stînga nu au nimic în comun cu falsa stîngă vetero-comunistă, ele susţinînd şi creînd tocmai artă precum cea de acum, de la ICR New York, artă care preferă să incrimineze, fie şi doar ironizînd-o decorativist, zvastica, nu însă şi secera şi ciocanul, arborată pe noile stindarde care sînt, astăzi, direct pe corp, tricourile.

Şi tot ironic, şi nu prea, ne-am putea gîndi că n-ar fi deloc lipsit de sens dacă ICR ar lua în calcul să-l trimită, măcar de probă, pe internaţionalist-patriotul Adrian Păunescu la un forum antiglobalizare, unde tocmai arte intenţionat minore precum cea de la ICR New York sînt afirmate. Am putea constata, atunci, prăpastia istorică şi filosofică de netrecut, în ciuda prostiei unor asemănări declarate de către noii adepţi, dintre vechea "stîngă" a socialismului real şi stînga creatoare, de avangardă, a artei actuale.

Adrian Păunescu, trimis de ICR la Forumul Social Mondial de la Porto Allegre!

S-ar putea imagina gînd în acelaşi timp mai firesc şi mai aberant? Dar poate că proba ar merita făcută, spre lămurirea tuturor, de dreapta sau de stînga, de azi şi de ieri. Arta actuală este, ca sensibilitate şi ca forme de expresie, de stînga, dar această stîngă este una integrată perfect în sistemul capitalist, opunîndu-se, prin urmare, vechii "stîngi" din comunismele estice, care prizau, mai cu seamă în România, valori ale sîngelui şi ale solului, ale închiderii, asemenea celui mai curat nazism (dovadă a indefectibilului conservatorism fascistoid al societăţii româneşti moderne, care astăzi nu mai are nevoie să se manifeste sub masca tactică a adversarului, ceea ce face ca, aici, diferenţele să fie pur ironice, de faţadă şi în funcţie de oportunităţi). Şi, diferenţă capitală: prima este o stîngă artistică liberă şi de opoziţie, adică autentică, pură, care tocmai de aceea se şi poate exprima (preponderent) artistic, pe cînd cea de-a doua era o stîngă de stat, nevoită, deci, să mimeze inclusiv dreapta (orice stat, orice putere este structural "de dreapta") şi să se opună libertăţii, artistice sau nu, de expresie.

Stînga artistică actuală denunţă gunoiul şi deşeurile nereciclabile ale capitalismului. De aici, registrul ei preponderent trash.

Pe mine abia asta, aşadar, mă îngrijorează: de ce zvastica şi nu secera şi ciocanul? Poate pentru că prima o subsumează pe cea de-a doua? Sau, mai curînd, pentru că pentru biata libertate a artei contemporane, libertate tolerată, de borcan şi de galerie, de muzeu şi de bienală, în Statele Unite, care, din fericire, n-au fost niciodată comuniste, zvastica, adică nazismul, reprezintă simbolul inamicului oficial? Nu cumva ceea ce ar trebui cu adevărat să ne scandalizeze este tocmai conformismul interesat şi "market oriented", drapat în îndrăzneală şi în spontaneitate de expresie, al artei contemporane? Pe mine asta mă interesează şi mă dezgustă.

În comparaţie cu vremurile cînd Adrian Păunescu îl cînta americăneşte pe conducătorul comunist al unei ţări abandonate de interesele americane, libertatea oamenilor, şi cu atît mai mult a artelor, este, astăzi, totală. Dar ce face arta contemporană cu această libertate? O trăieşte spontan în registrele civile, banale, imediate, ale vieţii, aşa cum se şi cuvine. Libertatea trebuie să rămînă nevăzută, simplu habitus firesc. Arta, însă, nu este artă dacă nu inventează şi dacă nu creează libertate, dacă nu artificializează, dacă nu artefactualizează nevoia de libertate şi de noi expresii ale libertăţii, care întotdeauna este ameninţată dacă rămîne neincorporată, neconcretizată, neactualizată, neefectuată, simplă "fantomă" constituţională. Libertatea rămîne un cadru sărac, care poate fi repede uitat prin familiarizare, dacă nu este forţată şi "insolitată" prin forme forţate. Pentru oamenii normali, libertatea poate să rămînă, protector, simplu cadru transcendental, virtual, de existenţă. Artiştii, însă, trebuie s-o provoace necontenit, tocmai pentru ca realitatea ei "cadru" să nu se estompeze sau să nu înţepenească în forme care, treptat, devin imanent opresive, entropice.

Cum forţează, azi, arta, cum provoacă ea formele libertăţii? În mod necesar, nu întîmplător, într-un mod diminuat, miniaturizat: în minus, ca imediat, tocmai, imperceptibil. Numai formele libertăţii creează şi întreţin libertatea (abstractă). Libertatea trebuie neîncetat forţată şi reclamată invers, de jos în sus, dinspre particular către general, prin forme concrete. Pe care, vai, numai arta poate şi trebuie să le inventeze. Este "specializarea" ei socială. Arta contemporană arată, dă formă invizibilului libertăţii însuşi, înstrăinîndu-ne de propria libertate pe care tindem permanent s-o uităm prin familiarizare, închizînd-o şi restrîngînd-o la forme de piaţă, de-a gata, codificate. Libertatea nu doar se consumă, trebuie şi creată.

Dacă ceea ce mă indignează pe mine la arta contemporană este prea mica ei libertate, non-hiperbolizarea nevoii de libertate (niciodată prea multă), faptul că, de multe ori, artiştii nu sînt decît nişte bieţi negustori, nişte vînzători călduţi de sine, nişte mărunţi speculatori şi profitori ai trendurilor internaţionale (aşa cum mi se pare că stau lucrurile şi în cazul de faţă), ceea ce ar fi putut, însă, dacă ar fi fost de bună credinţă, să-i ultragieze pe cei care au sărit acum de fundul lor de ponei politici în sus, trăgîndu-se de zvastica implicită (cadru şi schemă de gîndire) din minte, ar fi putut fi tocmai tratarea în registru trash, ca dejecţie şi gunoi al istoriei, al unor simboluri ale acesteia care au prefăcut istoria însăşi în gunoi. Arta contemporană reciclează deşeurile, şi numai nişte deşeuri ale istoriei s-ar putut indigna la vederea unui astfel de tratament minorant care, de fapt, îi priveşte. Măruntă dar vie în mişcările ei actuale, arta contemporană ia exact măsura (infinit) postbelică şi postmodernă a omului.

În sfîrşit, statement-ul de deschidere al preşedintelui ICR, Horia-Roman Patapievici, de la conferinţa de presă organizată la librăria Cărtureşti, mi s-a părut perfect, fără rest. O instituţie precum ICR, pentru a se adapta modurilor de existenţă şi de manifestare ale artei şi culturii contemporane, nu poate să funcţioneze decît ca un releu, ca o agenţie de impresariat între creatorii români şi circuitele/pieţele internaţionale. Indiferent dacă arta prezentului este mare sau mică, important este ca ea să fie vie, imediată şi liberă, adică să i se respecte şi să i se asigure condiţiile de existenţă. O instituţie precum ICR nu trebuie să pre-judece (deci să prejudicieze), adică să cenzureze, ci trebuie să plaseze, să integreze. Adică tocmai ceea ce a făcut acum, şi ceea ce face, în general. O expoziţie precum de cea de la ICR New York este exact ceea ce "merge" pe piaţa americană, o piaţă artistică obosită de atîta exasperare depresiv-expresivă, în care libertatea începe să fie, "strategic", diminuată ca expresie, în produsele, nu în ceea ce priveşte condiţiile ei, în faţa şi în contra, ca replică de repliere etică faţă de o libertate politică exacerbată, intolerabilă şi (auto-)distructivă la nivel planetar, faţă de nebunia libertăţii politice, aceea, dintotdeauna, şi azi mai mult ca oricînd, a Statelor Unite.

Şi nu putem decît să ne bucurăm că din eseistul contestat s-a născut, iată, un gînditor aplicat, un creator instituţional de precizia lui H.-R. Patapievici, care gîndeşte politica culturală în cei mai articulaţi şi mai adaptaţi termeni, de foarte multă vreme încoace, de pe plaiurile noastre mioritice.

În Ferma animalelor, al lui George Orwell, nu existau, dacă mi-aduc bine aminte, ponei, nu existau decît animale "proletare", de forţă şi de producţie. Poneiul este un animal (pretins) aristocratic, de curte, pentru copii din familii avute: mondenismul dintotdeauna al claselor conservatoare şi al nazismului, întotdeauna cu pretenţii de "familie bună". Poneiul a purtat dintotdeauna zvastici pe fund. De două ori diminuate, deci, dimensiunile acestui artefact, ale acestei jucării. Ca şi tehnica actuală, arta actuală este puternic gadgetizată, de jucărie: posibile bibelouri, achiziţionabile pe bani buni, pentru mileurile arhetipalului kitsch burghez.

Pe cînd, însă, din partea artei contemporane, în contra trendurilor galeriste (galera galeriilor!) internaţionalist-americane, care prizează (la propriu: pe nas şi în venă) capitalist stînga, o seceră încîrligată de ciocan pe un alt fund, al unui animal proletar impunător, de data aceasta, de porc, de exemplu? În registrul decorativist burghez, mult mai provocator, din punct de vedere artistic, mi s-ar fi părut, şi mi s-ar părea în continuare, un porcuşor-puşculiţă cu o seceră şi ciocan pe fundul cel doldora. Perfect simbol al situaţiei cu adevărat actuale, bibelou care ar fi revoltat, însă, conformismul mediilor artistice internaţionale, dar care abia el ar fi putut să-i indigneze, pe bună dreptate, şi pe poneii politici de la Bucureşti, foşti porcuşori-puşculiţe sub comunism.

Arta actuală este internaţională, este ea însăşi, din fericire, globalizată, şi nu este obligatoriu ca produse validabile, din fericire, în alte puncte ale planetei să fie validate şi la noi în ţară. Pluralism şi relativism - din fericire. Să avem, deci, tăria să ne afirmăm fiecare, individual, dacă putem şi dacă avem, fireşte, cu ce, diferenţa, fără însă a o impune ca pe un criteriu unic de judecată, ci căutîndu-ne, fiecare, punctele mondiale de audienţă şi de validare. O instituţie precum Institutul Cultural Român tocmai asta trebuie şi abia începe să facă: să-l ajute pe fiecare creator să intre în contact şi să se aşeze pe calea împlinirii propriului său destin, oriunde s-ar afla locul de pe planetă în care el este, inconştient, aşteptat, cu care el se află, virtual, în rezonanţă. Negativitatea negativ-traumatică a exilului secolului XX devine, din fericire, condiţia natural diasporică, neimpusă, a artistului contemporan.

Lăsaţi mimarea "mîniei populare" vetuste şi gesturile neepurate de "poliţie politică" a culturii, a fi popular înseamnă, azi, altceva: ne unim şi comunicăm non-definitiv, precar, temporar - tocmai ca să ne putem suporta reciproc - prin productele şi prin proiectele, nu prin legăturile noastre anterioare, naturalist-fatale, de clan, clasă, ţară, loc, sînge: arta contemporană se afirmă, tocmai, ca artă prin faptul că este mult mai spontan "contractualistă". Nu-i mai închideţi pe artişti, ca în romantic-revoluţionarele vremuri apuse, în aşteptările voastre medii, de mijloc, de "mileu"! (Clasa de mijloc, clasă "de mileu"? Poate cu altă ocazie.)

"Ghetourile" şi constrîngerile artiştilor şi ale artei sînt, azi, altele, împrăştiate, sînt mobilitatea însăşi. Arta contemporană este prizoniera propriului ei nomadism, care o împinge să-şi lase amprentele pretutindeni, abandonîndu-şi "corturile" efemere (de ţigani puri, dezlegaţi de servitudinile biologiste ale etnicităţii) locuirii noastre mental-experimentale, fantasmelor, dorinţelor şi nostalgiilor noastre încă greu de împărtăşit (dar atît de comune).

Arta contemporană este asumat minoră şi-l provoacă pe omul contemporan tocmai prin minoratul ei, răspuns la minoratul nostru nerecunoscut, de producători de deşeuri şi de jucării istorice ucigătoare. Fiţi la înălţimea ei, care se coboară, iată, pînă la dimensiunile voastre! Deocamdată aţi răspuns perfect la testul dintotdeauna al artei: v-aţi autodenunţat prin zvastica nu de pe fund, ci din ochi.

Dacă l-aţi cunoscut vreodată, vă mai amintiţi de scandalul provocat de Olympia sau de Dejunul pe iarbă ale lui Manet, care denunţa ipocrizia (transistoric) burgheză expunînd public ceea ce constituia însăşi inima imundă, derizorie, a intimităţii proprietăţii, altfel spus, tratamentul prostituant al femeii, iubirea ca prostituţie "romantică"? Asta au păţit, exemplar inconştient, şi cei care au provocat şi care vor să întreţină falsul scandal de acum.

Este intolerabil ca arta să devină simplul instrument şi simpla ocazie a unei răfuieli politice. Băieţi, jos labele de pe artă! Găsiţi alte pretexte sau faceţi, dacă puteţi, direct şi pe faţă politică şi atît, fără victime colaterale.