Dubla prostituire a artei şi a jurnalismului

Este intolerabil, nedemocratic, nonmodern şi anticultural ca arta să fie folosită ca pretext în certurile dintre politicieni impotenţi, dar este jalnic şi ca ea, sub pretextul-umbrelă al "relativismului" şi al "pluralismului" postmodernist, să fie folosită ca alibi de către inşi mediocri, simpli plagiatori nedeclaraţi. Arta a devenit, astăzi, pentru mulţi, un simplu eşapatoriu, o practică a discursului indirect liber, prin care, dacă avem ceva critic de spus cu privire la societate, în loc să adoptăm discursul intelectual franc, deschis şi la obiect, ne mascăm în mod "artistic" intenţiile, afectînd şi puterea artei, şi pe aceea a discursului critic: adevărul. Este, din păcate, ceea ce se întîmplă tot mai frecvent: arta este bună la orice, este un simplu instrument. Şi tocmai această înjosire, această prostituire, din toate părţile, a artei este intolerabilul însuşi. Arta este una dintre principalele forme ale religiei secularizate în capitalismul recondiţionat.

M-am uitat şi eu la emisiunea "Sinteza zilei" care s-a dorit un "drept la replică" acordat "împricinaţilor" direcţi în "afacerea Poneiul cu zvastică". Şi nu am văzut decît linşaj mediatic, grosolănie, agresivitate, anti-jurnalism şi, în general, prostie de ambele părţi: ca virulenţă de o parte, ca slăbiciune şi ca lipsă de convingere, de pasiune, de cealaltă parte. Simulare pe toate fronturile.

Ascultîndu-i pe jurnalişti, m-am simţit tras cu violenţă în urmă cu cel puţin 150 de ani, nu pe vremea Inchiziţiei medievale, ci înaintea marilor "scandaluri" care au civilizat Occidentul, realizînd dreptul la autonomie al artei. Ca şi cum Manet şi impresioniştii, dadaismul, avangardele istorice şi toate transavangardele care au urmat, şi care tot urmează, nici nu ar fi existat.

Cum să poţi defini, apoi, ca jurnalişti şi ca analişti cu pretenţii logice de adevăr, de producere a informaţiilor, nişte inşi care, în cel mai pur stil totalitar (nazisto-comunist), ton involuntar la care numai ignoranţa poate conduce, vor să-şi impună propria opinie de gust ca pe o normă colectivă şi ca pe un criteriu universal de judecare: un asemenea gest constituie păcatul logic prin excelenţă. Cum gîndesc, deci, oamenii aceştia, în general, cu ce preţ fac ei audienţă, cînd pot să comită asemenea erori grosolane, elementare? În ochii mei, jurnaliştii care au comis acest păcat nu pot fi decît discreditaţi: dacă şi politica o gîndesc tot atît de logic ca şi arta, voi sigila butonul televizorului, şi vă invit să ne "legăm de catarg" şi, dacă ei nu-şi vor pune cenuşă în cap după ruşinea de care s-au făcut, să ne turnăm noi ceară în urechi, lăsîndu-i să se "exprime" pînă se vor topi circuitele. Fusesem totuşi, pînă acum, un (relativ) fidel telespectator al emisiunilor "Sinteza zilei" şi "În gura presei", considerînd că reprezintă ultimele "redute" ale opoziţiei critice. Dar, repet, cînd cineva poate să comită astfel de erori logice, credibilitatea lui are mult de suferit. Şi-au făcut-o cu mîna lor.

Păcatul logic nu este, însă, decît un efect al necultivării gîndirii, al ignoranţei. Paradoxul face ca arta actuală să fi ajuns la un grad (aproape) extrem de socializare, de "banalizare" şi de "democratizare", dar ea să continue să fie ignorată tocmai de către "marele public" de care nu mai ştie ce să facă pentru a se apropia: rămîne o afacere a elitei şi o expresie, vai, a aceluiaşi complex populist postmodern al acesteia.

Este clar că, în România mai mult ca oricînd, cultura vizuală şi frecventarea artei, în general, şi a artei actuale, în particular, în strădaniile ei de a (se) realiza (ca) un continuum coextensiv socialului, se află în suferinţă. Spre deosebire de (tot mai mulţi) occidentali, intelectualii români nu şi-au format obiceiul ca, atunci cînd călătoresc în Occidentul european şi în cel american, să viziteze, măcar din curiozitate şi din plăcere, omniprezentele galerii, muzee şi bienale de artă contemporană pline tot timpul de lume. Occidentalizaţi-vă, prin urmare, complet, şi abia după aceea vorbiţi! Arta contemporană este un reflex al societăţii contemporane. Dacă nu ştiaţi, deschideţi ochii şi informaţi-vă!

În cazul unor jurnalişti, păcatul este, prin urmare, cu atît mai mare cu cît este vorba de informaţii. Or, jurnaliştii de la Antena 3 au păcătuit, inclusiv, ratîndu-şi emisiunea, faţă de ei înşişi, aşa cum voi demonstra mai jos, prin neinformare şi, deci, prin mistificare (în ceea ce priveşte realităţile deja banale ale artei, deci ale lumii actuale) şi, mai mult chiar, prin dispreţul faţă de adevăr.

Considerînd că la artă, ca şi la fotbal, ca şi la politică, se pricepe oricine (ceea ce nu este adevărat pentru niciunul dintre aceste domenii), ei s-au comportat ca nişte simpli galerişti, huduind şi suduind şi atît. În plină inflaţie de "talk-show"-uri care abundă în "analişti" (cuvînt a cărui nefericită literalitate îi denunţă adevărul) mai cu seamă "politici", niciunui moderator nu i-a dat, jurnalistic, prin cap să invite specialişti în artele vizuale actuale, care sînt de multe feluri. Nici politica, nici fotbalul, nici arta nu sînt chestiuni doar de bun-simţ. Adevăratul bun-simţ înseamnă tocmai nu să te reduci la aparenta omniscienţă a bunului-simţ, ci să te cultivi, să întrebi, să te informezi, să deschizi ochii - şi, mai ales, să consideri realitatea aşa cum e, nu doar aşa cum crezi tu că este sau cum ţi-ai dori să fie.

Aşa cum nu credeam că, după întreaga istorie a artei moderne, mai sînt posibile astfel de reacţii retrograde şi regresive, nu credeam nici că voi fi nevoit să repet astfel de truisme. Dar iată că bunul-simţ este cel mai departe de ceea ce pare a fi. Bun-simţul nu este deloc de bun-simţ. Citiţi-l (că de recitire nu cred că poate fi vorba) pe Alexandru Paleologu.

Pe scurt, acea ediţie a emisiunii "Sinteza zilei" acordată ca "drept la replică" bieţilor, pierduţilor reprezentanţi ai ICR New York a constituit, după opinia mea, o contra-lecţie de jurnalism, o fabulă vie a faptului că agresivitatea este auto-distructivă.

Mihai Gâdea şi Valentin Stan şi-au ratat, din prea agresivă pornire anti-jurnalistică, emisiunea exact acolo unde aceasta ar fi putut să devină o reuşită. Primul, de exemplu, s-a afundat cu aplomb, din simplă ignoranţă şi lipsă de cultură, în aporiile constitutive ale artei şi literaturii moderne, conform cărora totul poate deveni artă, totul este susceptibil, pozitiv, afirmativ, de artă, fundătură de care, însă, a profitat jalnic "scriitorul", "artistul" Cristian Neagoe (pe care nu l-am urmărit decît pentru a vedea dacă poartă mîneci scurte, şi purta), prostituind noţiunea de artă prin pretinsele sale "proze": chiar şi în contexul relativist-pluralist al artei postmoderne, tot talentul face diferenţa, iar domnul Neagoe este un simplu zelator al unei foste direcţii la modă a prozei actuale.

De ce nu a ajuns Mihai Gâdea pînă la adevărata problemă a postării, deci a publicării unor fotografii cu adevărat incriminatoare, care l-ar fi putut "demola" definitiv pe prea juisantul lor actant? Pentru că, orbit de efectele perverse, de bumerang, ale falsului său bun-simţ care îi şoptea că le ştie pe toate, şi-a uitat tocmai meseria de jurnalist inteligent, cu adevărat "şmecher", aşa cum s-a dorit, dar n-a reuşit să fie, în acea confruntare. Moment ratat.

Moment ratat făcut, însă, posibil de o altă ratare, şi mai inexplicabilă, din partea lui Valentin Stan de data aceasta, care, simţind că teoria artei moderne este, de fapt, un teren mişcător, deloc traşat (perfect discutabil, tocmai de aceea viu, pasionant) a reuşit (să zicem) să demonstreze că orice angajat al unui Institut Cultural Român din străinătate, chiar dacă nu este diplomat de carieră, se supune, pe perioada mandatului, Statutului Personalului Diplomatic, din care însă, omisiune fatală, a uitat să mai şi citeze pentru a demonstra public eventuala incompatibilitate în care s-ar afla "diplomatul" Cristian Neagoe cu "scriitorul" cu acelaşi nume, la fel de necunoscuţi şi la fel de mediocri amîndoi.

Am pierdut, vai, astfel, sofismul suprem care ar fi venit, în mod sigur, să justifice acele fotografii infantile nu neapărat prin realizarea, ci prin publicarea lor, ca lucrări de artă.

O artă ajunsă o curvă bună la toate, pe care, deşi o plăteşti (lucru legitim) pentru a-ţi procura plăcere, o mai pui, apoi, să-ţi spele şi geamurile şi duşumelele, neîndrăznind însă s-o iei de nevastă.

Însuraţi-vă cu arta, dacă vă pretindeţi artişti, n-o mai prostituaţi, pentru a încasa, în locul ei, banii pe care numele ei, totuşi, sacru continuă, din plin, să-i producă! S-a murit şi s-a suferit pentru libertatea actuală a artei. Voi cînd?

Şi informaţi-vă înainte, tot timpul, indiferent de cît de la îndemînă şi " de bun-simţ" vi s-ar părea "domeniul", dacă vreţi să deveniţi şi să rămîneţi jurnalişti.

Altfel, ne vom adînci tot mai mult în societatea (globală) a simulării tuturor valorilor, a dreptului universal la replicare.