Ilustrate cu poze în cîmp (camere cu vederea spre mare)

Am pendulat toată vara, zilnic, la bordura apei, între Pescărie şi Năvodari, ca o cursă cu orar fix, şi am observat că aproape toată lumea s-a dotat cu camere digitale: aparatele de fotografiat sînt ca şi omniprezente, o adevărată explozie au înregistrat şi camerele de filmat. Fotografiatul şi filmatul digital au devenit la fel de populare ca berea, o distracţie de concediu, o practică unanimă a timpului liber: oamenii captează imagini în draci, tot timpul. Practicarea imaginii a devenit coextensivă vieţii (în vacanţă, cel puţin).

Stau şi mă întreb ce consecinţe ar putea să aibă această generalizare a imaginii: deşi mimetică, infinit, chiar, mimetică, dat fiind că ne luăm unii după alţii în a copia realitatea, că nu rezistăm să n-o înregistrăm, să ne captăm ca reali, ca fiinţe vii, ar putea ea să ne "dezvrăjească" în ceea ce priveşte manipularea imaginilor şi prin imagini? Ar putea deprinderea, democratizarea acestui "secret" tehnic de producţie să ne facă mai relativişti şi mai prevăzători în ceea ce priveşte consumul de imagini? Aşa ar părea logic, dar probabil că nu este vorba decît tocmai de o frenezie a imaginii, de o baie de imagine, de o cufundare în adevărul "minciunii": de o multiplicare şi de o proliferare, nu de o corectare, de o echilibrare a lui.

Ce m-a uimit însă cu adevărat sînt modurile în care (se) fotografiază oamenii, în care îşi captează şi, mai ales, în care îşi "regizează" imaginile.

Pe de o parte, am văzut foarte mulţi oameni filmînd în gol, filmînd pur şi simplu, stînd nemişcaţi, în picioare sau pe şezlonguri, la marginea mării şi înregistrînd, spre zare, imagini, la nesfîrşit. Am tras cu ochiul în trecere, atît cît am putut, pe micile monitoare "lichide": oamenii filmau marea pur şi simplu, peisajul perfect "expus", care se "developa" de la sine. Filmau cîmpul vizual ca atare, fascinaţi de imensa panoramă, de posibilitatea unei panoramări "omni-mundane" a unui element, a unei "stihii" cel mai adesea placide, atraşi spre imagine de însăşi deschiderea de orizont pe care o presupune, brusc, peisajul marin. Imagine în stare pură, înghiţire de către "hăul" deschisului mundan infinit, fără "subiect". Filmînd (nu fotografiind) marea pur şi simplu, oamenii asistă la însăşi naşterea imaginii, la ceea ce face posibilă imaginea şi la ceea ce, în felul acesta, o excedează, o anulează, o goleşte. Cu mîinile întinse, uşor depărtate de corp, spre zare, oamenii nu pot rezista plăcerii supravegherii şi a surprinderii ca atare a "nimicului", placării privirii (ajutate tehnologic) pe lume, trimiţînd aparatul înainte, în cîmp, în cadrul însuşi, şi asistînd, contemplînd însăşi naşterea vederii, nu doar a imaginii, căci în astfel de momente vezi nu numai "peisajul" ca atare, ci şi, în el, aparatul şi însăşi imaginea realităţii, miracolul apariţiei simultane a vizibilului şi a vizibilităţii, a lumii şi a imaginii ei, a vizibilităţii lumii, dublarea ei mîntuită de orice dualitate. Este, la propriu, o experienţă extatică şi o experimentare a ustensilului ca organ propriu "operînd" lumea. O experienţă natural filosofică prin care subiectul se retrage "tehnic" din lume pentru a putea să o domine, în primul rînd vizual. "Aparatul" este distanţa separatoare însăşi, introducerea medierii ca posibilitate de control "în efigie", prin intermediul sintezei imaginii. Orice imagine este "de sinteză".

Pe de altă parte, la fel de frecvent dar mult mai banal, aparent mult mai normal, mi s-a părut că oamenii nu folosesc aparatele digitale de fotografiat, de data aceasta, conform "esenţei" lor şi în acord cu oportunităţile revoluţionare pe care acestea le oferă. Camere de supraveghere la limită, capabile să funcţioneze automat, fără "operator", şi încontinuu, camerele digitale ar trebui, de fapt, folosite non-stop, dat fiind că nu pun probleme de stocare şi de material. Cu ele putem să fotografiem tot timpul, să surprindem viul (care sîntem, noi şi ai noştri) în cele mai intime şi continue detalii şi resorturi: să dublăm coextensiv viaţa.

Ei bine, această posibilitate de esenţă a imaginii digitale pare a fi, pentru om, un exces şi chiar un tabu: nu putem şi nici nu trebuie să (ne) fotografiem atît cît poate aparatul. Folosind aparatele de fotografiat digitale, oamenii le opun, de fapt, rezistenţă, le sub-utilizează şi chiar le contra-utilizează.

În ce fel? De pildă, în loc să "tragă" imagine după imagine, în "rafale", aşa cum ar "vrea" aparatul, "priapismul" tehnologic, oamenii pozează şi consumă foarte mult timp atunci cînd "iau" o imagine, un portret individual sau de grup al celor dragi. Ei se folosesc de camera digitală ca şi cum ar fi vorba de vechile aparate "analogice" cu film, cînd trebuia să drămuim fiecare "clişeu" şi cînd căutam să realizăm unicate. Imaginile digitale nu sînt făcute pentru a fi unicate, ci pentru a exista secvenţial, în serii, ca "fotograme" sau "stop-cadre" ale unui film deja decupat, gata analizat.

Oamenii se opun, deci, libertăţii şi posibilităţilor pe care le aduce imaginea digitală. Dacă peisajul exorbitează privirea, portretul continuă să fie legat de clasica poză, iar actul de a fotografia, de a realiza imagini, de unicitatea imaginii şi a individului. Imaginea fiinţei nu evoluează, în ciuda posibilităţilor tehnice, spre surprinderea ei în continuum, "promiscuă", ci rămîne, în continuare, adepta unicatului, a cadrajului şi a încadrării, a discontinuum-ului, a eliminării accidentalului: un moment excepţional.

Nu poţi arăta oricum în imagine. Imaginea este momentum şi, mai ales, monumentum. Actul fotografierii nu a devenit, în ciuda ofertei de automatizare, un automatism, un simplu apanaj al tehnicii, ci presupune pregătire, aproape la fel ca pe timpul picturii de şevalet. În imagine, pentru imagine, orice femeie vrea să fie Mona Lisa (portretul, imaginea de om este resimţită ca trebuind să fie, într-adevăr, lisă, netedă, curăţată), iar orice bărbat, sculptural, un erou. Iar ceea ce se fixează de fiecare dată, era să spun "pe peliculă", trebuie să fie o faptă pentru amintire. Deşi pot fi şterse la fel de uşor cum pot fi făcute, imaginile digitale păstrează aceeaşi magie (neagră) a imaginii, aceeaşi precauţie în faţa imaginii. Nu ne fotografiem pentru a ne arăta aşa cum sîntem, ci aşa cum dorim să fim: într-o pauză a existenţei. Ne acordăm răgaz pentru a ne transforma în imagine. Chiar şi digitală, absolut contingentă, perfect manipulabilă şi destructibilă, imaginea nu dispare, continuă să fie percepută ca eternă, ca memoria însăşi. Orice imagine este pentru posteritate, for ever.

Iată ce se opune (încă) imaginii naturalizate digital. Pozînd, încadrînd, căutînd imaginea perfectă, nu pe cea imediat-întîmplătoare, oamenii se opun, instinctiv, banalizării şi deprecierii imaginii "fără om", fără subiect, imaginii automatizate, impersonalizate, imaginii-supraveghere, semiotizări umanului prin intermediul unei imagini menite a ne trata ca pe nişte simple semnale (de alarmă) în cîmp. Imaginii contemporane continue, invazive, fără limite, care transformă omul în cîmp (normativizant) al umanului, omul continuă să-i opună (încă) discontinuitatea şi mărginirea imaginii privilegiate de sine. De parcă ar săpa-o în piatră!

Omul se distinge, tocmai, de şi în peisaj. Dacă peisajul trebuie "supravegheat" încontinuu, omul se decupează, transformînd lumea în fundal sau, cel mult, în soclu şi în cadru. Portretul omului nu se lasă redus prea uşor la peisaj.

Umanul rezistă, alegînd în continuare, conservator, să se celebreze pe sine, nu să se reproducă oricum, la întîmplare. Şi pare a nu-i plăcea din cale afară nici să se surprindă, să fie luat prin surprindere. Umanitatea înseamnă în continuare poză şi postură, regizare de sine. Iar revoluţia tehnologică a imaginii, aducînd promiscuitatea prin imagine, va mai avea, se pare, multă vreme de aşteptat. Poate tocmai pentru că este resimţită ca fiind făcută mai mult împotriva omului decît pentru om, iar imaginea continuă să fie un tabu a cărui încălcare presupune infinite negocieri.

Ne fotografiem, în continuare, cu grijă. Nu putem să ne facem imagine oricum. Doar nu sîntem paparrazi! "Doar nu sîntem animale", ca să ne pîndim pentru a ne surprinde. Nu ne considerăm nişte "ciudaţi". Oricît de populare, media tabloide sînt resimţite, implicit, ca nedemne, ca ruşinoase prin modul lor de tratare a imaginii omului. Iar acest lucru se poate observa prin însuşi faptul că, în public cel puţin, oamenii nu ţin să le copieze. Dezmăţul imaginii după model cine-mediatic rămîne, încă, o practică intimă, de interior. Model de "motel".

Tocmai de acolo şi vine (ca întotdeauna) pericolul: din interior, din intimitatea resimţită ca protecţie, deşi tocmai acolo, în intimitate, în camere, ne pîndesc, într-o deplină dezlănţuire a posibilităţilor lor anonimizante şi depersonalizante, camerele automate, fără om, care ne transformă portretele în simple peisaje, reducîndu-ne figura la cîmp. Imaginea digitală ne surprinde, iar presa tabloidă o face de fapt, ca şi cum am fi marea sau nişte munţi, nu oameni. Natura se filmează (continuu), omul se fotografiază (discontinuu). Chiar dacă a devenit simultan exterioară, automată, imaginea omului continuă să ţină de interioritatea, de secretul şi de întunericul unei camere. O cameră dublă, cu vederea spre mare.

Chiar şi în practicile ei cotidiene, arta spontană a fotografiei continuă să ţină de poză şi de, vai, atît de clasica, atît de picturala compoziţie. Nu sîntem şi nu vom fi, poate, niciodată gata să devenim simple semne de viaţă. Chiar şi în închisoarea de la Abu Ghraib, chiar şi, aşadar, dezumanizîndu-şi semenii, tot dorinţa de autocelebrare prin artă îi trădează pe oameni (ca fiinţe umane). Acele fotografii reprezentau un cumplit triumf, totuşi, al umanităţii, iar nevoia acelor soldaţi deveniţi gardieni de a se fotografia constituia, poate, tocmai nevoia de a se confirma ca oameni în condiţii de dezumanizare şi în luptă cu dezumanizarea, prin dezumanizare: umanizare de sine nesigură de propria umanitate, avînd, tocmai de aceea, paradoxal, nevoie de dezumanizarea în act a celorlalţi, pentru contrast (tratarea omului, a celuilalt ca fundal, ca paisaj-cîmp).