Am fost zilele astea prin Vama Veche. Ştiţi, sătucul ăla cu iz de revoluţie culturală şi de realitate de capitalism românesc sălbatic. Cu ocazia asta, am experimentat răbdarea infinită, religia zen şi abţinerea de la comentarii. Am constatat că, în România, autocenzura e necesară dacă vrei să nu te transformi fie într-un criminal în serie, fie într-un pacient al vreunui spital de nebuni. Ce se abţineau părinţii noştri, săracii, prin anii dictaturii comuniste, dar să vedeţi ce ne mai abţinem noi, acum, să nu luăm la bătaie, justiţiar, cîte un mitocan care îţi parchează maşina la gura cortului sau să nu executăm vreo familie de mîrlani - pe toţi, tată, mamă, soacră, copii - care lasă în urma ei un munte de gunoaie.
Existau zvonuri cum că se oprise măcelul architectural al Vămii, cum că nimeni nu va mai avea voie să toarne betoane sau să depăşească, în construcţie, un etaj. Aiurea! Două noi... măgăoaie din beton, un viitor hotel de trei stele şi încă nişte vile vor fi gata, probabil, pînă în septembrie 2008. Marea realizare a societăţii civile, în ceea ce priveşte Vama Veche, rămîn, pînă la urmă, umbreluţele de stuf. Totuşi, ce n-a rezolvat societatea civilă s-ar părea că rezolvă societatea românească, în general: la Vama Veche nu prea mai vin oamenii, goniţi de stilul pur românesc în care se cere şi se oferă. Adică se cere al naibii de mult şi se oferă al naibii de puţin. Ai de ales: fie înghiţi în sec şi accepţi să fii fraierit, doar pentru că în Vama asta ţi-ai petrecut tu tinereţea ori trînteşti o înjurătură şi te cari la bulgari - nişte băieţi mult mai conştienţi de avantajele pe termen lung ale raportului corect între cerere şi ofertă. Şi se pare că destul de mulţi români, vamaioţi sau nu, au ales cea de-a doua variantă.
Ca o completare a imaginii de mic univers cuprins de nesimţirea şi de ignoranţa pe care le suportă litoralul românesc, vă anunţ că în judeţul Constanţa s-au abolit toate regulile de circulaţie: conduci cum ai chef, parchezi cum vrei şi unde vrei. Agenţii de circulaţie te trec uşor cu vederea, dacă ai în mînă bancnota potrivită. Nu e nimic de mirare, într-un teritoriu în care Garda Financiară e doar un nume, Protecţia Consumatorului, un birou gol, iar Primăria, sediul mafiei locale.
Însă, de departe, cea mai jalnică şi mai concludentă situaţie am întîlnit-o la Năvodari, în tabără (nu mă întrebaţi ce căutam acolo). Realmente, penitenciarul de la Gherla - nu mă întrebaţi cum de l-am văzut - e un loc civilizat şi decent, în comparaţie cu tabăra de la Năvodari. A-ţi duce copilul acolo mi se pare o infracţiune, pur şi simplu.
Aşa că, dragi cititori, nu vă miraţi de circul politic care şi-a luat, peste vară, o mică pauză. La un asemenea popor, circul acesta vine turnat ca o mănuşă; care mănuşă acoperă mîna ce intră adînc, adînc, în buzunarul nostru; care buzunar e tot mai gol de la o vreme încoace; şi tot de la o vreme încoace, părem tot mai bogaţi, cel puţin la televizor - ne facem vacanţele prin Grecia, Tunisia şi Egipt. Însă, la televizor nu se vede niciodată ţara de dincolo de gardul de beton - ţara gunoaielor de pe plajă, ţara eşecurilor civice neasumate, ţara flegmelor aplicate pe lege şi pe parbrizul tău; băi, fraiere, ce te uiţi aşa, vrei un pumn în gură?