Un american la Paris - Străin prin Europa. Note de călătorie 1983-1992, de Virgil Nemoianu

Pentru mulţi români, cunoaşterea Europei începe la Nădlac. Mă refer la turiştii plecând pe cont propriu sau în grupuri organizate, nu la bieţii fugari ce treceau înot Dunărea spre Iugoslavia, pe sub gloanţele grănicerilor, în anii socialismului biruitor.

Cu toate că Ungaria, ca peisaj, nu are nimic spectaculos, şocul traversării ei este enorm pentru noi. E şocul descoperirii civilizaţiei, în formele ei cele mai uzitate: drumuri bune, magazine pline, toalete curate, telefoane publice funcţionale, poliţie discretă şi, în general, oameni zâmbitori. Ieşind din Ungaria şi intrând în Austria, observi o nouă treaptă. Drumurile sunt şi mai bune, magazinele mai opulente, utilităţile, la tot pasul. Spirala continuă, de acum previzibil, cu o altă ruptură de nivel între Austria şi Germania, a doua ţară fiind o culme a civilizaţiei şi confortului. Aici, progresul este cvasi-maximal, deşi olandezii vor pretinde, cu patriotică mândrie, că şoselele şi autostrăzile lor sunt chiar mai grozave decât ale nemţilor. Sunt grozave, nu zic nu, dar nemţii sunt nemţi.

Călătoriile occidentale şi central-europene ale lui Virgil Nemoianu, descrise şi documentate într-un volum consistent, Străin prin Europa, nu urmează acest grafic al esticului amărât, copleşit de ceea ce vede în Vest. Plecat din România cu decenii în urmă şi stabilit definitiv în America, având aici o situaţie materială bună şi o carieră profesională în adevăratul înţeles al cuvântului, Virgil Nemoianu vine în Europa; şi vine în vacanţe cu familia sau în deplasări la congrese ale ICLA (Asociaţia Internaţională de Literatură Comparată), ceea ce schimbă din start datele problemei. Omul e perfect integrat în societatea americană şi chiar poziţia lui conservatoare, de simpatizant al lui Reagan şi apoi al lui Bush (father & son) indică opţiunea pentru menţinerea status-quo-ului. Convingerile religioase, infuzate şi potenţate de cultura înaltă într-o formulă a umanismului spiritual, îl disting imediat de stângiştii multiculturalişti, postmarxişti, a căror dominaţie ideologică s-a accentuat în lumea academică americană. Virgil Nemoianu nu caută aşadar, în Franţa, Anglia, Italia, Spania şi în celelalte ţări vizitate, bucuriile achizitive mult visate de cei din lagărul socialist. Deşi se arată mereu atent la cazare şi la cumpărături, preţăluind mărfurile şi plângându-se adesea de scumpete (cine ştie cât de ieftine sunt lucrurile în America nu-l va acuza însă de zgârcenie), călătorul este interesat de muzee, castele, librării, rute istorice şi spirituale (Santiago de Compostella), figuri majore ale culturii şi bisericii, mari conducători, stiluri arhitectonice şi plastice, Biedermeierul care-l fascinează, "textura" fiecărei ţări, mentalităţile diverse, aerul oraşelor şi al satelor.

Călătoria devine astfel o incursiune metodică în specificul unei naţii, făcută prin intermediul a ceea ce a oferit ea mai preţios istoriei culturii. Reportajul inserează lungi descripţii şi analize ale tablourilor şi sculpturilor abundente, cu o minuţiozitate pe alocuri obositoare, compensată de asociaţiile comparatiste. Un singur exemplu dintr-o foarte lungă serie: "E destulă religiozitate prezentă în exponatele muzeului. Un elveţian, E. Burnand, îi zugrăveşte (1898) pe Petru şi Ioan alergând spre Sf. Mormânt, cu atentă expresivitate: Ioan tânăr, înflăcărat şi anxios, în alb, Petru grizonat deja, în robe brune, cu ochii îndoiţi şi gânduri înainte, explorând viitorul, pe fundalul unui cer galben şi al unui peisaj arid, schiţat uşor. Apoi americanul H. Tanner (1859-1937), o înviere a lui Lazăr şi pelerini spre Emmaus, un frumos Calvar realist de Nikolai Nikolaevici Gay (1851-1894). Şi, nu ştiu dacă asta mai e religios, Cain de Fernand Cormon, un om primitiv, cu topor de piatră la cingătoare, pleacă în surghiun, urmat de fii şi slugi în blănuri zdrenţuite, cărând pe tărgi femei despuiate şi deprimate şi copii de ţâţă. Cain e slăbănog şi îmbătrânit; javre răpciugoase aleargă fidele după procesiunea izgoniţilor. Poate cea mai interesantă descoperire a fost însă Charles Lameire (1832-1910), pe nedrept uitat, cu o pictură religioasă de mare talie, nu fără influenţe de icoane ortodoxe, de fapt o sinteză inteligentă a mai multor discursuri religioase - medievale, renascentiste, bizantine, romantice. F.X. Winterhalter, care e şi la Peleş, are un prea-frumos portret al Mariei Rimski-Korsakov. La François Bonvin (1817-1887), în Atributele sculpturii, întâlneşti plastice statuete fără cap - i-o fi căzut cândva sub ochi lui De Chirico?" (p. 143).

Parcă nimic nu scapă atenţiei insaţiabilului călător, cu o foame cultural-artistică pantagruelică, întrecând vizibil instinctele primare. Mesele şi mâncărurile sunt rareori şi puţin detaliate. Turistul nu simte nevoia să ia notiţe, ca în pinacoteci, şi să le comunice apoi interesului nostru. Semnificativ la modul simpatic, micile lui gânduri vinovate, ocheadele erotice schimbate cu tinere atrăgătoare şi disponibile, sunt plasate tot în spaţiul securizant al Muzeului, acolo unde pasiunea şi aplicaţia de cercetător întrec curiozitatea umană. Lectura cărţii e prin urmare mai curând instructivă decât agreabilă. Virgil Nemoianu lasă spaţii prea mici confesiunilor propriu-zise, notei şi notaţiei personale, cenzurându-se inclusiv prin croşete, aplicate când ţi-e lumea mai dragă. Pe punctul de a face o mică bârfă, o comparaţie maliţioasă, autorul îşi ia seama şi o întrerupe brusc, într-un chip frustrant pentru cititor: "Bătrânii se plimbă zadarnic pe străzi, se aşază pe scaune, privesc spectacolul lumii. Bărbaţii spanioli mai chipeşi seamănă cu [...]. Ziarele ne spun că în vacanţe bătrânii şi copiii sunt nişte «marginalizaţi» - în America e exact invers." (p. 173); "Seara la restaurant cu Nego, Mariana Şora şi Matei, cel din urmă [...], Mariana mult mai apropiată în vederi de mine decât m-aş fi aşteptat." (p. 114).

Chiar şi în aceste condiţii, personajul călătoriilor lui Virgil Nemoianu (adică el însuşi, descris şi caracterizat cu o constantă obiectivitate) rămâne interesant. E o figură acest cărturar care îşi redactează notiţele în baia de hotel, iar în avion citeşte eseul despre rugăciune al lui Urs von Balthasar ori Geniul creştinătăţii al lui Chateaubriand. Seara, înainte de culcare, după whisky-ul burghez de rigoare, merg de minune cuvintele încrucişate şi lecturile din Chamfort. Are oroare de moda punk, de actele "casvidemonice" ale hippioţilor, de graffiti, şi este încântat de lumea engleză, unde ordinea şi libertatea, bunele maniere şi bunul simţ se completează într-un echilibru perfect, într-o raţionalitate calmă şi zâmbitoare. Văzând în Germania cum copiii şi tinerii poartă tricouri cu logo-ul Esprit, se bucură nespus. Vede în aceasta o dovadă a creştinismului "îmbibant" al Europei contemporane. Când soţia îi atrage atenţia că e o marcă americană, teoria slăbeşte, dar nu se predă. Abia mai târziu, într-una din acele paranteze ulterioare frecvent intercalate, autorul admite cu obidă: "Ce imbecilitate din partea mea!"...

E realmente fericit când găseşte exemple de baroc purificat (la Paris) şi o binecuvântată fertilitate a pământului gras, într-o Franţă mănoasă şi tradiţionalistă, în care sunt puzderie de castele abia menţionate în ghiduri. Exotica Alhambră spaniolă îl încântă, nu însă şi Madridul, fiindcă... e poluat. Bruges este un oraş paradisiac, cu un profil aerian asemănător celui al Oxfordului ("laudă mai mare ca asta nici că pot aduce"). Spaniolii i se par morocănoşi şi neprietenoşi, dar la Santiago de Compostella simte, pentru prima oară, "pulsul viu al credinţei din secole trecute".

Descrierea peisajelor e inspirată. "Intrând în Bretania vezi îndată deosebirea între zâmbitoarea Loară şi austeritatea verde-cenuşie, posomorât-melancolică a Bretaniei". În Bavaria şi Franconia, peisajul "e atât de curat, încât pare spălat, ordonat, curăţat". La Veneţia, cercetătorul este siderat: romanicul bizantin "se revarsă într-un borţos stil arabo-indian". Spiritualitatea e doar cuminţică. Verona, în schimb, îl farmecă, înscriindu-se în aceeaşi clasă memorabilă cu Bruges şi Rothenburg. Şi Münsterul e superb, la fel Aachenul; iar Carol cel Mare, conducătorul mult-admirat, este elogiat într-o pagină frumoasă: "mai multe hărţi - pe unde a poposit magnificul Carolus în expediţiile sale militare, ce mânăstiri a ctitorit, ce oraşe a întemeiat sau extins. Mai toate acele locuri s-au dovedit, baremi vreme de 1000 de ani, sfinţite prin speranţe; însă Portugalia şi sudul Italiei, Rusia, Prusia şi pământurile româneşti nu se numără printre ele. Aachen e temelia însăşi, piatra centrală, crucială a creştinătăţii apusene în floarea ei cea mai înaltă, universul carolingian. Cum zic americanii, «it doesn't get any better»: în limitele istoriei ceva mai bun şi mai sfânt nu prea există." (pp. 161-162).

Comparaţiile pe care le face sunt nu numai cu România de origine (într-un registru nostalgic) ori cu America hiperdezvoltată al cărei cetăţean a devenit, ci şi inter-occidentale. După ce vizitează magnificul Luvru, Glyptoteca de la München i se pare, retrospectiv, "un flecuşteţ provincial". Nu flecuşteţ, dar tot provincial, pare şi Schönbrunnul pe lângă Versailles. Din păcate, cu cât anii trec, cu atât această lume vestică plină de splendori ale trecutului se deschide imprudent imigranţilor. Comportamentul acestora îi repugnă. Conservatorul are accese de reacţionarism curat: degradarea, descompunerea, maladiile sociale sunt puse exclusiv pe seama secularizării, a desacralizării şi a fluxurilor de derbedei străini şi indigeni care profanează spaţiul şi valorile europene. Frapant, America, ţara în care se simţea acasă, a devenit apăsătoare, prin schimbările demografice şi "descompunerile" ei. Întâlnirile cu celelalte figuri din selectul club de cercetători par, tot mai mult, nişte reuniuni triste de ultimi mohicani comparatişti. Lumea s-a schimbat rapid, şi nu în bine, în timp ce convingerile cărturarului-călător au rămas aceleaşi. Imaginea americanului nostru îndrăgostit de Paris e prin urmare umbrită de melancolie, la antipodul freneziei şi jubilaţiei din faimosul musical.

Noroc că după 1990, când Cortina de Fier cade, autorul va reveni în România şi se va simţi aici complet depeizat. Societatea românească, decuplată atâta vreme de Europa Occidentală şi de întreaga lume civilizată, e redescoperită cu o uimire foarte apropiată de repulsie. Comparaţia şi contrastul joacă, aici, în favoarea Vestului şi a Statelor Unite - fie ele şi decăzute, degradate, multiculturalizate. În ultimul fragment din carte, îl vedem pe călător din nou în apele lui: "Seara mă duc la FNAC şi iau un Céline şi un Claudel. (...) M-am împrietenit şi cu Bier de la Antwerpen.".