Cum se scrie istoria - Mistificţiuni. Falsuri, farse, apocrife, pastişe, pseudonime şi alte mistificaţii în literatură de Mircea Anghelescu

Comentând, acum o vreme, un volum de studii semnat de Mircea Anghelescu, puneam în titlul cronicii ceea ce autorul reuşea (şi reuşeşte în continuare) să evidenţieze: farmecul istoriei literare. Cercetători şi critici atât de diferiţi ca Paul Cornea şi Eugen Simion, Nicolae Manolescu şi Eugen Negrici, George Gană şi Mihai Zamfir, Virgil Nemoianu şi Mircea Anghelescu, fac din istoria literară, dacă nu o ştiinţă inefabilă şi o sinteză epică, aşa cum şi-o imagina G. Călinescu, un domeniu multistratificat, extrem de complex şi de atrăgător. Suntem la ani lumină de pomelnicele cenuşii cu date şi nume, de acumularea şi expunerea informaţiilor fără o idee structurantă şi o perspectivă directoare; după cum nu vedem în scrisul acestor istorici literari nimic din stilul lemnos-pozitivist, livrat de alţii împreună cu "ştiinţa" literaturii. Ceea ce se vede este efortul de a studia obiectele culturale ale trecutului în toate contextele şi determinările lor, într-o lectură plurală urmărind nu numai realizarea artistică, ci şi cadrul socio-politic, coordonatele filozofice, structurile antropologice. Rezultatul, obţinut printr-un uriaş efort de cercetare şi de creativitate, în acelaşi timp, este că aceste cărţi despre lucruri vechi sunt mai vii şi mai semnificative decât multe volume consacrate actualităţii literare.

Cu volumul dedicat mistificţiunilor, Mircea Anghelescu a captat din start interesul cititorilor, făcând ca aria specialiştilor şi cea a publicului larg să se intersecteze. Aceasta nu înseamnă, desigur, că toată lumea va deveni expertă în "falsuri, farse, apocrife, pastişe, pseudonime şi alte mistificaţii în literatură", ci că un asemenea subiect de discuţie va interesa mai mult şi pe mai mulţi decât, să zicem, "echilibrul între antiteze" al lui Heliade-Rădulescu. Fără să facă vreo concesie, păstrând rigoarea în documentare şi stilistica sobră a autorului, Mistificţiuni este cea mai comercială carte a lui Mircea Anghelescu, având toate datele pentru a deveni un best-seller de istorie literară. (Lucru remarcat de toţi comentatorii, printre care şi Cosmin Ciotloş, în România literară.)

Pare la prima vedere o contradicţie în termeni; şi te aştepţi ca mai-noul (de pildă, traducerea în româneşte a romanului Amantul Doamnei Chatterley şi continuarea realizată de Felix Aderca, în 1934) să te prindă mai mult decât falsurile în documentele istorice, "cronica lui Huru" şi alte mistificaţii îngălbenite de vreme. Surpriza, la acest punct, e totală. Tocmai episoadele mai-vechiului, care încearcă să reconstituie, în epoca romantică, istoria naţională prin reinventarea ei, dau cele mai incitante capitole. Afacerea Caion, senzaţionala afirmare în Franţa a lui Adrian Corbul devenit Adrien Le Corbeau, scandalul cu Al doilea amant al Doamnei Chatterley de Aderca: iată subiecte în sine palpitante, mai uşor de narativizat şi exploatat, pe vectorul insolitului lor. Dar cronica lui Huru, testamentul lui Ştefan cel Mare, Însemnare a călătoriei mele de Dinicu Golescu ori Cântarea României scrisă de Alecu Russo şi tradusă şi "precuvântată" de Bălcescu sunt secvenţe, aparent, fără potenţialul unui interes mai larg decât al specialiştilor în domeniu. Aici devine vizibilă acea diferenţă specifică a istoricului autentic, inteligent şi "întreprinzător", faţă de simplul copist de date, compilator şi glosator.

Aparte de plagiate (simple operaţiuni artizanale), falsificările de tablouri, traficul de influenţă cu pretinse scrisori de recomandare din partea unor oameni celebri şi alte matrapazlâcuri şi găinării din lumea culturală, mistificţiunile servesc, uneori, construcţiei identitare. Se inventează şi se utilizează texte prin care se urmăreşte nu atât un avantaj personal, cât... o mai bună imagine a României în lume. Sunt falsurile patriotice, făcute pentru a suplimenta istoria cunoscută a patriei, prin aducerea de probe din trecutul incert. Nu se ştie mai nimic despre viaţa şi administraţia strămoşilor în mileniul obscur? "Cronica lui Huru", apărută din senin şi publicată în 1856, împinge observaţia şi, implicit, mărturia asupra vechimii şi continuităţii noastre pe aceste meleaguri până foarte departe în timp. Docomentul era, chipurile, o traducere românească făcută de spătarul Clănău la 1495, după un original latin al lui Huru, cancelar al lui Dragoş-Vodă. Iar originalul ar fi fost un extras din mai vechea cronică latină a lui Arbore Campodux. Perioada istorică e acoperită cum nu se poate mai bine: din timpurile premergătoare părăsirii Daciei de către romani şi până la moartea lui Dragoş, după o domnie în care fuseseră stabilite "structurile amănunţite ale statului, cu lista dregătoriilor, a dregătorilor aleşi, uniformele"...

Această mirabilă descoperire a testimoniului care ne lipsea e înduioşătoare nu numai prin stângăcia realizării artefactului, dar şi prin suprapunerea perfectă cu necesităţile istoriografiei naţionale. Mircea Anghelescu nu se concentrează pe demontarea şi ridiculizarea manufacturii (lucru la îndemână şi făcut, încă în epocă, de spirite nu mai puţin patriotice decât falsificatorii, dar critice), ci pe filozofia şi ideologia conţinute în acest gest, exprimate de el. În discuţia despre mistificţiuni, "problema paternităţii reale este secundară, cum este şi pentru istoria literaturii noastre în general: textul există, este scris de un autor al momentului şi exprimă nu numai viziunea şi personalitatea lui, ci şi tendinţele şi viziunea întregii generaţii" (pp. 85-86). Inventând, "documentând" un trecut, cronica lui Huru documentează de fapt epoca în care a fost plăsmuită. Răspunde, indubitabil, unor aşteptări ale momentului respectiv şi materializează izbitor acea orientare generală, legitimatoare, către starea de lucruri din trecutul înalt. În epoca romantică, existenţa dovedită istoriografic şi lingvistic a unor instituţii autohtone era izvor de drept. Tradiţia, dreptul istoric deveneau hotărâtoare în negocierile şi tratativele purtate pentru ca Principatele să constituie o unică naţiune. Un precedent la acţiunea şi mistificţiunea patriotică a paşoptiştilor poate fi înregistrat la aşa-numitele "capitulaţii" (ahidname): actele încheiate cu Poarta Otomană. Raporturile noastre de vasalitate, cu anumite avantaje, fuseseră menţinute în relaţia cu otomanii pe baza unor acte intrate în tradiţie, ba chiar în folclor, dar inexistente. Mulţi le invocă, nimeni nu le-a văzut: "Din aceste acte reieşeau însă şi drepturi refuzate altor ţări supuse cu forţa armelor: dacă Principatele se obligau la plata unui tribut şi la sancţionarea alegerii domnului de către Poartă, de pildă, otomanii nu puteau clădi moschei şi nici cumpăra pământ în ţară, nu puteau interveni în afacerile ei interne etc. Or, aceste documente nu s-au găsit niciodată în forma lor materială şi nu ele au stat la baza înţelegerilor consemnate în tratatele oficiale de mai târziu, ci tradiţia existenţei lor. (...) Singurul text cunoscut de acest tip a fost publicat de Mihail Kogălniceanu, în volumul II al Arhivei Româneşti din 1845 (Tractaturile vechi ce au avut Moldova cu Poarta otomanicească etc.), dar istoricii care s-au ocupat de chestiune - în special C. Giurescu, în Capitulaţiile Moldovei cu Poarta Otomană, din 1908 - au arătat că este vorba de un fals. Fusese redactat, probabil, în anii dinaintea încheierii tratatului de la Kuciuk-Kainargi din 1774, când li s-a cerut atât delegaţilor munteni, cât şi celor moldoveni să producă aceste acte, cunoscute din auzite, care stabileau anumite raporturi între Poartă şi principatele vasale. Iar ei le-au «produs», oferind un text compus ad-hoc, compilat după Cantemir şi după tradiţii orale." (pp. 21-23).

Aşa se (re)scrie Istoria, prin cunsemnăciuni şi mistificţiuni trebuincioase... Revenind la cronica lui Huru şi la cadrul de politică naţională aspiraţională care o impunea, să notăm pendulările lui Heliade, care ba citează copios şi foloseşte fără rezerve documentul încropit, ba îl trece sub o prudentă tăcere bibliografică. Într-un loc, el face un formidabil sofism, spulberând din condei importanţa tuturor acelor mărturii imposibil de găsit: "De unde le ştii acestea, ne va întreba cineva, pe ce documente istorice te întemeiezi? (...) intuiţia, inducţia, deducţia, analogia, fiziologia individelor şi a popolilor, studiul epocelor şi al doctrinelor şi credinţelor din acele epoce ce au mişcat popolii, cunoştinţa legilor aglomeraţiunii sunt nişte ştiinţe mai presus de ducumente şi de mărturii, căci ca să poată învedera dacă ducumentele şi mărturiele sunt adevărate sau false, nişte asemenea ştiinţe le judică" (pp. 37-38).

Amuzamentul iniţial şi înduioşarea ulterioară lasă loc respectului, stimei reale (cu o importantă componentă de gratitudine) faţă de aceşti oameni ai timpului lor, acţionând consecvent şi convergent pentru edificarea unui viitor naţional. În virtutea acestui scop, ei suplimentează ficţional istoria şi forţează logica, reinventează şi revalorifică tradiţia, o expun retoric şi persuasiv, ca pe o ramă solidă a noilor deziderate. "Împregiurările de acum", revendicările concrete ale muntenilor şi moldovenilor luminaţi, nu trebuie văzute - arată cu aceeaşi prudenţă strategică Heliade - ca o dinamitare revoluţionară a societăţii. Revoluţia echivalează pentru el cu o restauraţie. Dorinţa poporului, pe care o exprimă, nu este să răstoarne, Doamne fereşte!, legile. Noi vrem doar să revenim la legile şi instituţiile vechi, pământene, vechi dar bune, nedocumentabile dar ştiute, nedescoperite pe un suport material, şi atunci readuse în actualitate prin artificii şi ficţiuni istoriografice.

Istoria este filtrată aici prin expertiză critică, dar interpretată în spiritul în care a fost scrisă şi făcută. O carte substanţială şi care se citeşte cu mare plăcere, un prim şi sigur pas făcut pe terenul alunecos (plin de făptuiri, sărac în comentarii avizate) al mistificţiunilor autohtone.

Notă: Citiţi un fragment din această carte aici.