Respiro

Copiii lui sinucigaşi. Copilul meu, viu.

Mi-e somn. Mai sunt trei ore până la vizită. Patul îmi intră în oase, vreau acum un hamac, o pală de vânt şi un bărbat aşteptându-mă în apă. Culori. Dacă închid ochii, mâna îmi devine nor de ploaie, amestecând portocaliu în tuşe albastre de cer, şiroind verde, roşu aprins şi violet peste galbenul acoperişului de stuf.

Omul de mai devreme. Am avut impresia la un moment dat că bisturiul alunecă pe propria mea piele, că întâlneşte peste tot vase din care sângele ţâşneşte fără oprire, iar eu cu aceeaşi mână tai, cu aceeaşi scotocesc urme de viaţă. În mine. Aş fi putut să jur că pe bărbatul acela l-am iubit cândva, dar acum sunt prea obosită pentru a-mi aduce aminte. Şi dacă l-am iubit, tot în acelaşi punct am ajuns. El, accident, eu încercând sistematic să-l salvez, tăind. La urma urmelor, toţi care vin aici sunt iubiţii cuiva. Poate că sub anestezie o altă mână o conduce pe-a mea, o mână care urmăreşte cu dragoste fiecare zvâcnire de viaţă, care cheamă amintirile, un fel de descântec. Que se yo?

Ce ştiu eu despre plecările lui? Ce ştiu eu cum îi e lui dor de mine? Cât poate o femeie trăi numai din tânjirea celuilalt? Până când sufletul i se aşterne ca un drum până la el. Până când aerul de respirat se impregnează cu voci, iar vocile acestea devin ţipăt, iar ţipătul se transformă lent în sticlă.

Ia-ţi copilul şi vino. Rupe-te şi alipeşte-te mie, Clara.

Sunt prea obosită. I-aş spune că el nu există, că bântuie ca un şarpe de ceară sufletul meu, sufletele copiilor lui, pe rând, obsesiv, niciodată aici, niciodată acolo. Acum nu vreau mai mult decât un hamac legănându-se peste toate incertitudinile. Nisip.

Moartea în faţa mea, cerşind. Iubirea înapoia lui, cu pălărie de scamator. Mâna mea ştie să taie, mâna lui caută tumori în trecut. Şi apoi cafeaua de după fiecare gardă, doi chirurgi de urgenţe, el iubindu-ne nenăscuţi, eu suturându-i amintirile... un drum la începutul căruia se merită să mori în fiecare viaţă.

Dar acum trebuie să dorm. Que se yo?

La picioarele mele, Barcelona pătrunzând fierbinte în mare, copiii lui prinzându-se de mâini şi păşind.

O uşă deschisă şi trântită în grabă, cuvintele rămase în imponderabilitate. Peste un sfert de oră intri în transplant.